Zestrea care ne-a rupt: Povestea unei familii sfâșiate de un testament

— Nu pot să cred, mamă, chiar ai făcut asta? vocea lui Radu tremura, iar ochii îi ardeau de furie și neputință. Stăteam la masa din sufrageria veche, cu perdelele trase și lumina slabă a după-amiezii filtrându-se printre ele. Pe masă, testamentul scris de mână al soacrei mele, Maria, părea un blestem.

Eu nu mai puteam vorbi. Mâinile îmi erau reci, iar inima bătea atât de tare încât simțeam că o să-mi spargă pieptul. Maria stătea dreaptă, cu privirea fixată în podea, evitând să mă privească. Lângă ea, sora lui Radu, Camelia, își mușca buzele, dar nu putea ascunde zâmbetul de satisfacție.

— Nu e nimic de discutat, Radu. Am făcut ce am crezut că e mai bine pentru familie, a spus Maria cu voce tăioasă. Casa rămâne Cameliei. Tu ai avut destul când te-ai însurat cu Jelena.

Cuvintele ei au tăiat ca un cuțit. Am simțit cum obrajii mi se înroșesc de rușine și furie. M-am uitat la Radu, sperând să găsesc în ochii lui o scânteie de speranță sau măcar o promisiune că totul va fi bine. Dar el era la fel de pierdut ca mine.

Nu am fost niciodată pe deplin acceptată în familia lor. Sunt dintr-un sat vecin, iar părinții mei nu au avut niciodată bani sau influență. Când m-am căsătorit cu Radu, am crezut că dragostea noastră va fi suficientă să treacă peste prejudecățile lor. Dar mereu am simțit privirile reci ale Mariei, comentariile răutăcioase la adresa hainelor mele sau a felului în care găteam.

Ani la rând am muncit cot la cot cu Radu să ridicăm casa asta. Am pus bani deoparte, am renovat fiecare cameră, am plantat pomi în curte. Am crescut doi copii aici, am sărbătorit Crăciunuri și Paști, am plâns și am râs împreună. Dar pentru Maria, eu eram doar „fata săracă din satul vecin”.

— Jelena, nu te supăra, dar tu nu ai niciun drept aici, a spus Camelia într-o zi, când încercam să discutăm despre împărțirea casei. Mama a muncit toată viața pentru casa asta. Tu ai venit aici doar ca noră.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Pentru ele eram invizibilă. Toate sacrificiile mele nu contau. M-am întrebat de ce am acceptat atâta umilință atâția ani.

În zilele care au urmat citirii testamentului, casa s-a umplut de tăcere și resentimente. Copiii noștri au început să simtă tensiunea; fiica mea cea mică m-a întrebat într-o seară:

— Mami, de ce bunica nu ne mai iubește?

Nu am știut ce să-i răspund. Cum să-i explic unui copil că uneori oamenii pe care îi iubești cel mai mult sunt cei care te rănesc cel mai tare?

Radu era sfâșiat între mine și familia lui. Îl vedeam cum se frământă nopți întregi, cum încearcă să găsească o soluție. Dar Maria era de neclintit.

— Nu vreau scandaluri! Casa e a Cameliei și gata! Dacă nu vă convine, puteți pleca! a strigat într-o zi, când Radu a încercat să discute din nou cu ea.

Am început să ne gândim serios să plecăm. Dar unde? Tot ce aveam era aici. Copiii erau înscriși la școală în sat, prietenii noștri erau aici. Sufletul meu era legat de casa asta.

Într-o seară, după ce copiii au adormit, Radu m-a luat de mână:

— Jelena, îmi pare rău… N-am crezut niciodată că mama ar putea face asta. Dar nu pot să te las să suferi așa. Dacă vrei să plecăm, plecăm împreună.

L-am privit lung și lacrimile mi-au curs pe obraji fără să le pot opri.

— Nu vreau să fugim ca niște hoți din propria noastră viață… Dar nici nu pot trăi cu sentimentul ăsta de nedreptate.

În zilele următoare am încercat să vorbesc cu Maria. Am vrut să-i spun cât m-a durut decizia ei, cât de mult am iubit casa asta și cât m-am străduit să fiu parte din familia lor.

— Jelena, tu nu vei fi niciodată ca fata mea! a spus ea rece. Camelia e sânge din sângele meu. Tu ești doar soția lui Radu.

Atunci am înțeles că nu voi putea schimba nimic. Oricât m-aș fi străduit, pentru ea eram tot o străină.

Au trecut luni de atunci. Ne-am mutat într-o casă mică la marginea satului. Copiii s-au adaptat greu la început, dar încet-încet au început să zâmbească din nou. Radu muncește mai mult ca oricând ca să ne fie bine.

Uneori trec pe lângă vechea casă și simt un gol în suflet. Mă gândesc la toate momentele frumoase petrecute acolo și la cât de ușor pot fi șterse de o semnătură pe o hârtie.

Mă întreb adesea: oare sângele chiar valorează mai mult decât sufletul? Oare dragostea și sacrificiul nu contează deloc atunci când vine vorba de familie? Voi ce credeți?