De fiecare dată când ginerele meu intră pe ușă, trebuie să dispar: povestea unei bunici românce

— Mamă, Vlad vine acasă peste zece minute. Poți să mergi, te rog, în camera ta? vocea Ioanei tremura ușor, dar încerca să pară fermă. M-am uitat la ea, la ochii ei obosiți, la mâinile care încă mai miroseau a detergent de vase. Am simțit cum mi se strânge inima. Nu era prima dată când auzeam aceste cuvinte, dar niciodată nu mă obișnuisem cu ele.

Am intrat în camera mică de la capătul holului, aceeași cameră în care am dormit de când m-am mutat la ei, după ce soțul meu a murit. M-am așezat pe marginea patului și am tras aer adânc în piept. Dincolo de ușă, auzeam râsetele nepoatei mele, Mara. Avea doar patru ani și era lumina ochilor mei. Dar, de fiecare dată când ginerele meu venea acasă, trebuia să dispar. Să nu deranjez. Să nu exist.

Nu știu exact când s-a rupt ceva între mine și Vlad. Poate din prima zi când am venit aici, cu valiza mea veche și cu inima frântă. Poate pentru că nu am știut niciodată să mă fac plăcută bărbaților tineri, cu idei moderne despre familie și spațiu personal. Sau poate pentru că el nu a vrut niciodată să împartă casa cu mine.

În fiecare seară, după ce Vlad intra pe ușă, Ioana își schimba tonul vocii. Devenea mai tăcută, mai atentă la fiecare gest. Eu stăteam în camera mea și ascultam cum Mara întreba: „Unde e bunica?” Iar Ioana răspundea: „Bunica se odihnește.”

Într-o seară, am auzit ușa camerei mele deschizându-se încet. Mara a intrat tiptil și s-a urcat lângă mine în pat. — Bunico, de ce nu vii cu noi la masă? Am simțit un nod în gât. — Pentru că mami și tati au nevoie de timp împreună, iubita mea. — Dar eu vreau să fii și tu! M-a strâns tare în brațe și am simțit lacrimile cum îmi curg pe obraz.

A doua zi dimineață, când Vlad a plecat la serviciu, Ioana a venit la mine cu o cafea fierbinte. — Mamă, știu că nu e ușor… Dar Vlad are nevoie de liniște după muncă. Știi cum e el… — Știu, Ioana. Dar și eu am nevoie să simt că fac parte din familie. Nu vreau să fiu o povară.

A oftat adânc și s-a uitat pe fereastră. — Nu ești o povară… Doar că… E greu pentru toți.

Am vrut să-i spun cât de mult mă doare să fiu invizibilă în propria familie. Cât de mult mi-e dor să gătesc pentru toți, să-i văd râzând la masă, să simt că mai contez pentru cineva. Dar n-am avut curaj. Mi-era teamă că o voi răni și mai tare.

Într-o duminică după-amiază, Vlad a venit acasă mai devreme decât de obicei. Eu eram în bucătărie cu Mara, făceam clătite și râdeam împreună. Când l-am văzut în prag, am simțit cum mi se taie respirația.

— Ce faci aici? vocea lui era rece ca gheața.

— Fac clătite cu Mara… Am crezut că… — Ai crezut greșit. Te rog să nu mai intri în bucătărie când sunt acasă.

Mara s-a uitat speriată la el, apoi la mine. Am lăsat spatula jos și m-am retras încet spre cameră.

În seara aceea, Ioana a venit la mine plângând. — Mamă, nu mai pot! Îmi pare rău că te pun în situația asta… Dar dacă nu fac ce zice Vlad, se supără pe mine și pe Mara…

Am luat-o în brațe și am plâns împreună. — Nu e vina ta… Știu că faci tot ce poți.

Au trecut luni întregi așa. Zilele mele erau pline de tăceri apăsătoare și nopțile de vise cu soțul meu care mă întreba: „Ce cauți tu aici? Unde ți-e locul?”

Uneori mă gândeam să plec. Să-mi găsesc o garsonieră mică undeva la marginea orașului și să-i las pe toți în pace. Dar apoi mă gândeam la Mara. La ochii ei mari care mă cautau prin casă. La felul în care îmi spunea „bunico” cu atâta dragoste.

Într-o zi, Mara a venit la mine cu un desen: „Asta e familia mea”, mi-a spus mândră. Pe hârtie eram eu, ea și Ioana. Vlad lipsea.

— Dar tati unde e? am întrebat-o.

— Tati nu vrea să fie cu noi… El stă mereu supărat.

Am simțit un fior rece pe șira spinării. Oare cât va mai dura până când Mara va începe să creadă că familia ei e incompletă? Cât va mai dura până când Ioana va ceda sub presiunea asta?

Într-o seară, după ce Vlad a plecat într-o delegație, Ioana mi-a spus: — Mamă, dacă ai avea unde să te duci… ai pleca?

Am privit-o lung. — Nu știu… Aici e tot ce am. Tu și Mara sunteți viața mea.

A oftat și s-a uitat la mine cu ochii plini de lacrimi: — Și eu te vreau aici… Dar nu știu cât mai pot trăi așa…

M-am gândit mult la vorbele ei. La sacrificiul pe care îl făcea pentru liniștea familiei ei. La sacrificiul meu de a fi invizibilă pentru ca ea să poată avea o familie „normală”. Dar ce e normalitatea? Să-ți ascunzi mama ca pe un secret rușinos? Să-ți crești copilul fără dragostea bunicii?

Într-o dimineață friguroasă de noiembrie, am decis să vorbesc cu Vlad. L-am așteptat în bucătărie cu o cafea aburindă.

— Vlad, pot să vorbesc cu tine?

S-a uitat la mine surprins, dar a dat din cap.

— Știu că prezența mea te deranjează… Dar sunt aici pentru Ioana și Mara. Nu vreau să stric echilibrul familiei voastre. Dar nici nu pot trăi ca o umbră…

A tăcut mult timp, apoi a spus încet: — Nu știu cum să gestionez asta… Am crescut într-o casă unde bunicii nu stăteau cu noi… Nu sunt obișnuit…

— Nici eu nu sunt obișnuită să fiu invizibilă pentru familia mea…

A oftat și a plecat fără să spună nimic altceva.

De atunci lucrurile nu s-au schimbat prea mult. Încercăm toți să supraviețuim între reguli nescrise și dorințe nerostite. Eu încă dispar când Vlad vine acasă. Ioana încă încearcă să împace pe toată lumea. Mara încă mă caută prin casă.

Dar uneori mă întreb: oare câte mame și bunici trăiesc ca mine? Oare câți dintre noi suntem forțați să alegem între dragoste și invizibilitate? Ce înseamnă cu adevărat să fii parte dintr-o familie?