Adopția care ne-a sfâșiat familia: Adevărul pe care nu voiam să-l știm

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să mă prefac că totul e bine! — vocea Ioanei răsuna în bucătăria noastră mică, printre farfurii nespălate și miros de cafea rece. Avea ochii roșii de plâns și mâinile strânse în pumni pe marginea mesei. Eu, cu șorțul încă legat la brâu, simțeam cum mi se strânge inima. Nu era prima ceartă din ultimele luni, dar de data asta simțeam că ceva s-a rupt iremediabil.

Totul a început cu un vis: să avem o familie mare, veselă, plină de copii care să alerge prin casă. După ce l-am născut pe Vlad, medicii mi-au spus că nu mai pot avea copii. Am plâns atunci, dar soțul meu, Mihai, m-a ținut în brațe și mi-a șoptit: „Nu contează cum vine copilul la noi, contează să-l iubim.” Așa am început să ne gândim la adopție.

Când am văzut-o prima dată pe Sofia, avea doar trei ani. Era slabă, cu ochii mari și negri, și se uita la noi ca și cum ar fi vrut să fugă. Asistenta socială ne-a spus că nu vorbește prea mult și că a trecut prin multe. Am luat-o acasă cu inima plină de speranță. Vlad era încântat la început — „O să am o surioară!” — dar entuziasmul lui s-a stins repede când a văzut câtă atenție îi acordam Sofiei.

Primele luni au fost grele. Sofia plângea noaptea, se speria de zgomote și nu voia să mănânce decât dacă îi dădeam eu cu lingurița. Mihai încerca să mă ajute, dar era tot mai absent, mereu la serviciu sau cu ochii în telefon. Ioana, fiica mea cea mare din prima căsătorie, venea rar acasă și când venea, se uita la Sofia cu răceală.

— De ce trebuie să ne schimbăm toți pentru ea? — m-a întrebat într-o seară Ioana, trântind ușa camerei ei. — Parcă nu mai existăm pentru tine!

Am încercat să-i explic că Sofia are nevoie de timp și răbdare, dar simțeam că pierd controlul. Vlad a început să se retragă în camera lui, iar Mihai devenea tot mai irascibil. Într-o zi, l-am auzit spunându-i Ioanei:

— Poate n-a fost o idee bună… poate nu suntem pregătiți pentru asta.

M-am simțit trădată. Cum putea să spună asta după tot ce am făcut împreună? Am început să mă întreb dacă nu cumva am forțat lucrurile doar pentru a-mi împlini visul.

Sofia a început să aibă crize de furie. Arunca jucăriile, țipa când încercam să o îmbrac sau să o spăl. Odată, a mușcat-o pe Ioana de mână. Ioana a izbucnit:

— Ești nebună! Nu vreau să mai stau cu ea în casă!

Am dus-o pe Sofia la psiholog. Mi s-a spus că are nevoie de stabilitate și iubire necondiționată, dar cum puteam oferi asta când familia mea se destrăma sub ochii mei?

Într-o seară ploioasă, Mihai a venit acasă târziu și mi-a spus pe un ton rece:

— Nu mai pot. Mă simt străin în propria casă. Poate ar trebui să ne gândim la separare.

Am simțit că mă prăbușesc. Toate certurile, toate reproșurile nespuse au ieșit la suprafață. Vlad a început să plângă și el:

— Vreau să fim ca înainte… De ce nu putem fi ca înainte?

În acea noapte am stat lângă Sofia, care dormea liniștită pentru prima dată după mult timp. M-am uitat la chipul ei mic și am simțit un val de vinovăție: poate că am vrut prea mult să repar ceva ce nu putea fi reparat doar cu iubire.

Adevărul a ieșit la iveală într-o după-amiază când Ioana a venit acasă cu ochii umflați:

— Mamă… eu nu pot s-o iubesc pe Sofia. Simt că nu mai sunt copilul tău… Simt că m-ai înlocuit.

Am îmbrățișat-o și am plâns împreună. Atunci am înțeles cât de mult suferise fiecare dintre noi, în tăcere.

Au urmat luni de terapie de familie, discuții lungi și dureroase. Mihai s-a mutat temporar la părinții lui. Vlad a început să vorbească mai mult despre sentimentele lui la școală. Sofia a făcut progrese mici: a început să râdă uneori, să deseneze fluturi pe hârtie.

Nu știu dacă vom reuși vreodată să fim familia pe care mi-am imaginat-o. Dar știu că adevărul doare mai puțin decât minciuna și că uneori dragostea nu e suficientă dacă nu e împărțită corect.

Mă întreb adesea: oare am făcut bine? Cât de mult putem sacrifica din noi pentru un vis? Poate că răspunsul îl găsim doar atunci când avem curajul să privim în ochi ceea ce ne doare cel mai tare.