O simplă căutare care mi-a sfâșiat viața – Adevărul pe care nu l-am dorit niciodată

— Nu pot să cred, mama! Cum ai putut să-mi ascunzi asta atâția ani?
Vocea mea răsuna în bucătăria mică, cu faianță veche și miros de cafea arsă. Mama, cu ochii roșii și mâinile tremurânde, încerca să-și găsească cuvintele. Tata stătea la masă, cu privirea în gol, ca și cum ar fi vrut să dispară.
Totul a început într-o zi aparent banală. Era aprilie, iar eu, Irina, tocmai terminasem facultatea de Litere din Iași. Mă pregăteam să merg la festivitatea de absolvire, când am vrut să caut pe internet o poză veche cu părinții mei pentru prezentarea de la ceremonie. Am tastat numele mamei – Elena Popescu – și, printre rezultatele obișnuite, am găsit un articol vechi dintr-un ziar local: „Fetiță dispărută în 1999, găsită după doi ani”. Am recunoscut poza copilului: eram eu.

Am simțit cum mi se taie respirația. Am citit articolul de trei ori. Scria clar: „Irina Vasilescu, răpită din maternitatea din Vaslui, a fost găsită în județul Neamț și înapoiată părinților biologici.” Dar numele părinților nu era Popescu. Era Vasilescu. Am simțit cum lumea mea se prăbușește.

Am fugit la mama, cu telefonul în mână. — Ce înseamnă asta? Cine sunt Vasilescu? Cine sunt eu?
Mama a început să plângă. Tata a ieșit din cameră fără să spună nimic. Am urlat la ei, am spart o cană pe jos. Nu-mi amintesc exact ce am zis, doar că simțeam că mă sufoc.

După ore de tăcere și priviri furișe, mama mi-a spus adevărul: „Noi nu suntem părinții tăi biologici. Te-am adoptat când aveai doi ani. Nu am vrut niciodată să-ți spunem, pentru că te iubim ca pe copilul nostru.”

— Dar de ce? De ce nu mi-ați spus niciodată? De ce a trebuit să aflu așa?

Mama a ridicat din umeri, cu lacrimi șiroind pe obraji: „Ne-a fost frică să nu ne pierzi. Să nu ne urăști.”

Am ieșit din casă fără să știu unde mă duc. Am mers ore întregi prin orașul pustiu, cu gândurile răvășite. Cine sunt eu? Ce caut aici? Cum pot să mai am încredere în cineva?

În zilele următoare, am început să caut familia Vasilescu. Am găsit un număr de telefon într-un anunț vechi și am sunat tremurând. Mi-a răspuns o femeie cu voce caldă: „Alo?”

— Bună ziua… Mă numesc Irina… Cred că… cred că sunteți mama mea biologică.

A urmat o tăcere lungă, apoi un plâns sfâșietor. „Irina? Tu ești? Dumnezeule… Au trecut atâția ani…”

Am stabilit să ne vedem la o cafenea din centrul orașului. Când am intrat, am recunoscut-o imediat după ochii verzi – aceiași ca ai mei. S-a ridicat și m-a îmbrățișat strâns, tremurând din tot corpul.

— Iartă-mă că nu te-am putut ține lângă mine… Iartă-mă pentru tot ce ai suferit…

Am plâns împreună minute în șir. Mi-a povestit cum a trăit cu vina și speranța că mă va regăsi într-o zi. Cum tatăl meu biologic a murit la scurt timp după dispariția mea și cum ea nu s-a mai recăsătorit niciodată.

M-am întors acasă la Elena și Gheorghe Popescu cu sufletul făcut bucăți. Nu puteam să-i urăsc, dar nici să-i iert pe deplin. M-am certat cu tata: „De ce ai tăcut mereu? De ce ai lăsat-o pe mama să poarte singură povara?”

El a oftat adânc: „Nu știu… Poate pentru că nu am avut curajul. Poate pentru că te iubeam prea mult ca să risc să te pierd.”

Sora mea adoptivă, Raluca, a încercat să mă liniștească: „Irina, tu ești sora mea orice-ar fi. Nu contează sângele.” Dar pentru mine conta totul atunci.

Lunile au trecut greu. Mergeam la psiholog, încercam să împac cele două lumi care se băteau în mine: familia care m-a crescut și familia care m-a pierdut. La fiecare masă de duminică era o tăcere apăsătoare. Mama încerca să fie veselă, dar ochii ei trădau frica.

Într-o zi, am decis să merg la Vaslui și să văd casa unde m-am născut. Mama biologică m-a primit cu cozonac și poze vechi. Am văzut camera mea de bebeluș, jucăriile păstrate cu grijă într-o cutie prăfuită.

— Aici ai dormit tu prima dată acasă… Aici te-am visat în fiecare noapte cât ai lipsit…

Am simțit o durere surdă în piept. O parte din mine voia să rămână acolo pentru totdeauna; alta voia să fugă înapoi la Iași, la viața pe care o știam.

Acum, după un an de la descoperirea adevărului, încă nu știu cine sunt cu adevărat. Încerc să-i iert pe toți – și pe mine însămi – pentru greșelile făcute din iubire sau din frică.

M-am întrebat de sute de ori: dacă nu aș fi căutat acea poză, aș fi trăit mai fericită? Sau e mai bine să știi adevărul oricât ar durea? Poate că nu există răspunsuri simple.

Oare câți dintre noi trăim vieți construite pe secrete? Și dacă le-am afla mâine… am avea curajul să le înfruntăm sau am prefera liniștea minciunii?