Când Familia Ta Devine Străină: Povestea Unei Mame Uitata

— Mamă, nu pot să vin azi. Am o ședință importantă la birou, îmi pare rău! Vocea Mariei, fiica mea cea mare, răsuna rece prin telefon. M-am uitat la masa întinsă, la sarmalele aburinde și cozonacul proaspăt scos din cuptor. Era Ajunul Crăciunului și, pentru prima dată în viața mea, eram singură.

Nu cu mult timp în urmă, casa mea era plină de râsete și pași grăbiți de copii. Îmi amintesc cum alergam după Andreea prin curte, cum îi ștergeam genunchii juliți lui Vlad și cum îi țineam pe toți aproape cu o mână de fier și o inimă caldă. Soțul meu, Gheorghe, a murit devreme, iar eu am rămas stâlpul familiei. Am muncit la fabrica de confecții zi-lumină, am făcut naveta cu trenul și am pus mereu copiii pe primul loc.

— Mamă, ai grijă de copii azi? Trebuie să ajung la serviciu mai devreme. Era replica preferată a Mariei când nepoții erau mici. Nici nu apucam să-mi beau cafeaua că deja îi auzeam alergând pe scări. Le făceam clătite, le citeam povești, îi duceam în parc. Când erau bolnavi, stăteam nopți întregi lângă patul lor. Nu m-am plâns niciodată. Pentru mine, familia era totul.

Dar timpul a trecut. Nepoții au crescut, copiii mei s-au mutat la casele lor și, încet-încet, vizitele s-au rărit. La început găseau scuze: serviciul, copiii, oboseala. Apoi au început să mă sune doar de sărbători sau când aveau nevoie de ceva: „Mamă, ai putea să ne împrumuți niște bani până la salariu?” sau „Mamă, poți să vii să stai cu copiii că avem o nuntă?”

Într-o zi de toamnă, când frunzele se adunau în curte ca niște amintiri vechi, am încercat să vorbesc cu Vlad.

— Vlad, nu mai veniți pe la mine ca altădată… Mi-e dor de voi.

— Mamă, exagerezi! Avem viețile noastre acum. Și tu ar trebui să te bucuri că ai timp pentru tine.

Timp pentru mine? Ce să fac cu el? Să mă uit la pereții goi și să ascult ticăitul ceasului? Să-mi amintesc cum era când casa era plină?

Într-o duminică ploioasă, am decis să merg neanunțată la Maria. Am bătut la ușă cu sufletul strâns. Mi-a deschis nepoata mea cea mică, Ilinca.

— Bunica! Ce surpriză! Dar… mama nu e acasă.

Am intrat totuși. Am stat pe canapea și am privit pozele de pe perete: familia lor fericită în vacanțe la mare sau la munte. Eu nu eram în niciuna dintre ele.

Când a venit Maria acasă, a părut deranjată.

— Mamă, trebuia să mă anunți! Azi chiar aveam planuri…

Am simțit cum mi se strânge inima. M-am ridicat încet și am plecat fără să spun nimic. Pe drum spre casă ploua mărunt și rece. M-am gândit la toate sacrificiile făcute pentru ei: hainele pe care nu mi le-am cumpărat niciodată, concediile ratate, nopțile nedormite.

Seara aceea am plâns pentru prima dată după mulți ani. Nu pentru că eram singură, ci pentru că mă simțeam inutilă.

Au trecut luni de atunci. Telefonul sună rar și doar atunci când e vreo aniversare sau vreo urgență. Prietenele mele din bloc au aceeași poveste: „Copiii nu mai vin ca altădată.” Uneori ne întâlnim la o cafea și ne povestim durerile.

— Tu ce faci de Paște? mă întreabă Rodica.

— Probabil tot singură… Poate mă sună copiii.

— Știi ce mi-a zis fata mea? Că sunt prea bătrână ca să mai pot ajuta cu ceva.

Ne uităm una la alta și zâmbim amar.

Într-o zi, Ilinca m-a sunat:

— Bunica, pot veni la tine? Vreau să-ți povestesc ceva.

Mi-a tresărit inima de bucurie. A venit cu ochii înlăcrimați și mi-a spus că părinții ei se ceartă tot mai des și că nu știe cu cine să vorbească.

— Tu mereu ai avut răbdare cu noi… De ce nu mai suntem ca înainte?

Am strâns-o în brațe și i-am spus:

— Dragostea nu dispare niciodată, Ilinca. Doar oamenii uită să o arate.

După acea vizită, am început să primesc mesaje mai des de la Ilinca. Dar copiii mei tot reci au rămas. Poate că lumea s-a schimbat sau poate că eu am greșit undeva.

Acum stau la fereastră și privesc strada pustie. Miroase a ploaie și a dor. Mă întreb dacă dragostea pe care am dat-o se va întoarce vreodată sau dacă voi rămâne doar o amintire în viețile celor pe care i-am iubit cel mai mult.

Oare câte mame trăiesc aceeași poveste ca a mea? Oare copiii noștri vor înțelege vreodată cât doare uitarea?