Casa care trebuia să fie un dar, dar a devenit blestemul meu

— Nu vreau să mai aud de casa asta, Ilinca! Ai înțeles? Nu mai pot! — vocea lui Vlad răsuna printre pereții reci ai sufrageriei, iar eu mă simțeam mică, strivită între mobila veche și privirea lui tăioasă.

Era noiembrie și ploua mărunt. Mirosea a umezeală și a supărare. Stăteam pe canapeaua pe care mama o alesese cu atâta grijă, cândva, pentru „viitorul nostru”. Acum, fiecare colț al casei părea să mă judece.

— Vlad, nu e vina casei… — am încercat să spun, dar el deja ieșise trântind ușa. Am rămas singură, cu ecoul pașilor lui pe holul lung și cu gândurile mele care nu-mi dădeau pace.

Totul începuse cu doi ani în urmă, în ziua nunții noastre. Mama și tata ne-au chemat deoparte, cu ochii umezi de emoție.

— Vrem să vă dăm ceva ce n-am avut noi niciodată: un început fără griji. Casa asta e a voastră, copii! — spusese tata, iar mama mă strânsese la pieptul ei.

Am plâns atunci de fericire. Îmi imaginam mesele de Crăciun cu familia, copiii alergând prin curte, mirosul de cozonac și râsete. Dar visul s-a transformat repede într-un coșmar.

Vlad nu s-a simțit niciodată „acasă” acolo. Casa era la doar două străzi de părinții mei. Mama venea zilnic „să ajute”, dar ajutorul ei era o invazie: muta lucruri prin bucătărie, comenta despre hainele lăsate pe scaun, despre cum Vlad nu știe să repare nimic.

— Ilinca, nu vezi că mama ta mă tratează ca pe un copil? — îmi spunea Vlad într-o seară, când încercam să gătim împreună.

— Exagerezi… vrea doar să ne fie bine — îi răspundeam mereu, dar începusem și eu să simt presiunea.

Apoi au început certurile. La început mici: despre cine spală vasele, despre facturi, despre prietenii lui Vlad care veneau prea des. Apoi mai mari: despre bani, despre viitor, despre faptul că nu reușeam să avem un copil.

— Poate casa asta e blestemată! — a urlat Vlad într-o noapte, după ce mama plecase supărată că nu i-am acceptat sfaturile despre mobilă.

— Nu spune asta! E casa noastră! — am plâns atunci, dar simțeam că ceva se rupe între noi.

Într-o zi am găsit un mesaj pe telefonul lui Vlad. Era de la o colegă de serviciu. Nu era nimic clar spus, dar tonul era prea intim ca să fie doar prietenie. L-am confruntat tremurând:

— Cine e Andreea?

— O colegă! Ilinca, nu începe… Dacă ai avea și tu o viață în afara casei asteia…

M-am simțit vinovată. Poate chiar eram prea legată de părinți, prea prinsă în rutina casei. Dar nu puteam să plec: era casa noastră! Sau a părinților mei? Sau doar a mea?

Tata încerca să medieze:

— Ilinca, poate ar trebui să vă mutați o vreme la noi la țară. Să vă găsiți liniștea…

Dar mama nu voia să audă:

— Cum adică să lăsați casa goală? Ce-o să zică lumea?

Presiunea creștea. Vlad venea tot mai târziu acasă. Eu mă refugiam în muncă și în discuții interminabile cu mama la telefon.

Într-o seară, după o ceartă urâtă cu Vlad, am ieșit în curte. Ploua mărunt și frunzele ude se lipeau de pantofii mei. Am privit casa: luminile aprinse la etaj, perdelele trase strâmb. Am simțit că nu mai pot respira.

A doua zi Vlad a plecat. Mi-a lăsat un bilet: „Nu pot trăi în umbra părinților tăi. Îmi pare rău.”

Am rămas singură în casa care trebuia să fie începutul fericirii mele. Mama venea zilnic să mă „consoleze”, dar fiecare vizită era o listă de reproșuri mascate:

— Dacă ai fi fost mai atentă la el… Dacă ai fi ascultat de mine…

Tata tăcea și mă privea cu ochii triști.

Au trecut luni. Casa a devenit prea mare pentru mine. M-am gândit să o vând, dar mama a făcut scandal:

— Cum să vinzi casa copilăriei tale? Ce-o să zică lumea?

Am început să mă simt captivă între pereți care nu-mi mai aparțineau. Prietenii mă evitau — nu știau ce să-mi spună. La serviciu eram absentă. Nopțile le petreceam plângând sau uitându-mă la poze vechi: eu și Vlad râzând în bucătărie, mama făcând sarmale, tata tuns iarba în curte.

Într-o dimineață m-am privit în oglindă și nu m-am recunoscut. Am decis să plec pentru câteva zile la munte singură. Acolo, printre brazi și liniște, am realizat că am trăit mereu pentru alții: pentru părinți, pentru Vlad, pentru „ce-o să zică lumea”.

Când m-am întors acasă am început să fac ordine: am aruncat lucruri vechi, am schimbat mobila din sufragerie fără să întreb pe nimeni. Mama a venit și a început să plângă:

— Nu mai e casa noastră…

— Nu, mamă — i-am spus calm — niciodată n-a fost cu adevărat a mea.

Acum stau pe aceeași canapea veche și scriu povestea asta. Casa e mai goală ca niciodată, dar pentru prima dată simt că respir.

Mă întreb: câți dintre noi trăim viețile pe care ni le-au ales alții? Câte „daruri” devin poveri? Poate că adevărata casă e acolo unde sufletul tău nu se simte captiv.