Umbra nedreptății: Povestea unei mame între două iubiri

— Nu mai vreau să merg la bunica, mami! Mara își strângea jucăria la piept, cu ochii umezi, în timp ce eu încercam să-i aranjez părul pentru vizita de duminică. M-am oprit, simțind cum mi se strânge stomacul. Știam ce urma să spună, dar speram, ca de fiecare dată, că poate mă înșel.

— De ce, puiule? am întrebat-o încet, încercând să nu las vocea să-mi tremure.

— Pentru că bunica nu mă iubește. Pe Rareș îl pupă mereu și îi dă prăjituri. Mie îmi spune doar să nu stric covorul sau să nu vorbesc tare. Nu vreau să mă duc!

Cuvintele ei au căzut ca un ciocan peste sufletul meu. De ani de zile simțeam această nedreptate, dar am tot sperat că poate exagerez eu, că poate Mara e prea sensibilă sau că Viorica are motivele ei. Dar nu. Era clar: soacra mea avea un favorit și nu se ferea să o arate.

Când am ajuns la casa Vioricăi, Rareș deja se juca în curte cu o mașinuță nouă. Mara s-a apropiat timid, dar Viorica nici măcar nu i-a zâmbit. — Ai venit și tu? Să nu te murdărești pe rochiță, că iar trebuie să spăl! a spus ea, apoi s-a întors spre Rareș: — Bravo, băiatul bunicii! Uite ce jucărie ți-am luat!

Radu a văzut scena și mi-a aruncat o privire scurtă, jenată. Dar ca de obicei, a ales să tacă. Seara, când am ajuns acasă, Mara a izbucnit în plâns. — De ce nu mă iubește bunica? Ce am făcut rău?

Am simțit cum mă sufoc de furie și neputință. M-am dus la Radu în bucătărie.

— Nu mai pot! Nu vezi ce îi face mamei tale Mariei? O umilește pe față! Trebuie să facem ceva!

Radu a oftat adânc. — Irina, știi cum e mama… Așa a fost mereu. Și cu mine și cu sora mea. Nu te mai consuma.

— Nu pot să nu mă consum! E copilul nostru! Cum poți să stai nepăsător?

— Ce vrei să fac? Să mă cert cu ea? Să stric relația cu toată familia?

Am simțit cum mă izbește zidul acesta de indiferență. În noaptea aceea n-am dormit. M-am gândit la copilăria mea, la cât de mult conta pentru mine fiecare gest de afecțiune al bunicilor mei. Cum ar fi fost dacă m-ar fi ignorat? Cum poate cineva să rănească un copil doar pentru că nu e „favoritul”?

Zilele au trecut greu. Mara devenea tot mai retrasă, refuza să meargă la bunici și chiar la școală părea abătută. Într-o seară, am găsit-o desenând o familie: bunica ținea de mână doar pe Rareș, iar ea stătea singură într-un colț.

Am decis că nu mai pot continua așa. Am sunat-o pe Viorica și am rugat-o să vină la noi.

— Ce s-a întâmplat? m-a întrebat ea rece când a intrat.

— Vreau să vorbim despre Mara. Despre cum o tratezi.

A oftat teatral. — Iar începi? Copiii trebuie să știe care le e locul. Rareș e băiatul familiei, moștenitorul numelui! Așa a fost mereu la noi.

— Dar Mara e nepoata ta! O iubești mai puțin doar pentru că e fată?

— Nu ai de unde să știi tu cum e să fii mamă de băiat! a ridicat tonul. — Fetele cresc și pleacă, băieții rămân lângă familie.

Am simțit cum îmi clocotește sângele în vene.

— Dacă nu poți să o iubești pe Mara la fel ca pe Rareș, atunci nu mai are rost să ne vedem atât de des!

Viorica s-a ridicat brusc și a plecat trântind ușa. Radu a venit după mine.

— Ce ai făcut? Acum o să fie scandal!

— Nu-mi pasă! Prefer scandalul decât să-mi văd copilul suferind!

Au urmat luni grele. Familia s-a împărțit în două tabere: unii spuneau că am exagerat, alții mă susțineau în taină. Mara însă a început să zâmbească din nou. Am petrecut mai mult timp împreună, am mers la teatru, la plimbări prin parc. Încet-încet, rana s-a vindecat.

Într-o zi, Viorica a venit la noi cu o pungă de prăjituri și o păpușă pentru Mara.

— Poate… putem încerca din nou? a spus ea stângaci.

Mara s-a uitat la mine nesigură. I-am zâmbit și am lăsat-o să decidă singură dacă vrea să o îmbrățișeze sau nu.

Nu știu dacă vreodată relația noastră va fi ca înainte. Dar știu că am făcut ce trebuia pentru copilul meu.

Mă întreb uneori: câte familii se destramă din cauza unor tradiții nedrepte? Cât curaj ne trebuie ca să rupem cercul acesta toxic? Voi ce ați fi făcut în locul meu?