Nașterea care mi-a schimbat familia: între mama, soacră și mine
— Nu vreau să intre nimeni altcineva, doar tu și mama, îi spun lui Vlad, cu vocea tremurândă, în timp ce contracțiile mă sfâșie dinăuntru. Mă țin de marginea patului de spital, încercând să-mi găsesc respirația. Vlad mă privește neputincios, cu ochii umezi. — Dar mama mea a venit special de la Bacău, zice el încet, ca și cum ar încerca să nu mă rănească. — Vlad, nu pot… Nu vreau să mă vadă așa. Nu acum. Nu ea.
În salonul mic, cu pereți albi și miros de dezinfectant, timpul se dilată între durere și teamă. Mama stă pe un scaun lângă geam, cu mâinile împreunate, rugându-se în șoaptă. Dincolo de ușă, știu că soacra mea, doamna Lidia, așteaptă. O simt ca o umbră grea, ca o judecată nerostită. Întotdeauna a fost acolo, cu sfaturi, cu critici mascate în grija ei exagerată. Dar azi nu pot să-i fac pe plac.
— E copilul nostru! strigă Lidia din hol, când asistenta deschide ușa să verifice dacă totul e în regulă. — Trebuie să fiu lângă nora mea!
Mă strâng și mai tare de cearșaf. Îmi amintesc cum la prima naștere a intrat peste mine fără să întrebe, cum mi-a spus că nu știu să țin copilul la sân, cum m-a corectat la fiecare pas. Acum nu mai pot. Simt că dacă o las să intre, ceva din mine se rupe definitiv.
— Vlad, te rog… Nu vreau să o văd acum. Nu pot!
El oftează adânc și iese pe hol. Aud voci ridicate, șoapte nervoase, apoi ușa se trântește. Mama se apropie de mine și îmi șoptește: — Fii tare, Ana. E momentul tău. Nimeni nu are dreptul să ți-l ia.
Contracțiile devin tot mai dese. Îmi vine să urlu, dar mă abțin. Mă gândesc la ceilalți doi copii acasă, la cât de greu mi-a fost după fiecare naștere, la cât de singură m-am simțit uneori chiar și când eram înconjurată de familie. De data asta vreau să fie altfel. Vreau să fiu eu cea care decide.
După ore care par zile, aud plânsul bebelușului meu. O fetiță mică, cu păr negru și piele rozalie. O țin la piept și simt că lumea se oprește pentru o clipă. Mama plânge în tăcere lângă mine. Vlad intră timid, cu ochii roșii.
— E bine? întreabă el încet.
— Da… Dar Lidia? întreb eu fără să vreau.
— E supărată… A zis că nu o să mă ierte niciodată că nu a fost aici cu tine.
Simt un nod în gât. Știu că am rănit-o, dar nu pot să regret. Pentru prima dată am pus granițe clare între mine și ea.
Câteva zile mai târziu, când ajung acasă cu fetița în brațe, Lidia ne așteaptă pe scări cu brațele încrucișate. — Să vă fie rușine! îmi spune printre dinți. — Eu am crescut trei copii singură! Am trecut prin toate durerile posibile! Și voi mă dați la o parte?
Vlad încearcă să o liniștească, dar ea îl împinge ușor la o parte și se uită direct la mine: — Ana, tu nu ești ca mine! Niciodată n-ai să fii!
Nu-i răspund. Intru în casă cu fetița la piept și lacrimile îmi curg pe obraji fără oprire. În noaptea aceea nu dorm deloc. O aud pe Lidia plângând în camera de oaspeți și simt cum între noi s-a ridicat un zid care nu va mai cădea niciodată.
Zilele trec greu. Vlad e prins între noi două ca într-o menghină. Copiii simt tensiunea și devin agitați. Mama încearcă să mă ajute, dar e clar că nu poate umple golul lăsat de conflictul cu Lidia.
Într-o seară, după ce adorm copiii, Vlad vine lângă mine în bucătărie.
— Ana… Ce facem? Nu vreau să-mi pierd mama, dar nici pe tine nu pot să te las să suferi…
Îl privesc lung și simt cât de obosit sunt amândoi.
— Vlad… Poate că uneori trebuie să pierzi ceva ca să câștigi altceva. Eu nu mai pot trăi fără limitele mele.
El oftează și mă ia în brațe.
— O să găsim o cale… Promit.
Dar știu că promisiunea lui e doar un pansament peste o rană adâncă.
Au trecut luni de atunci și relația cu Lidia s-a răcit complet. Vorbim rar și doar despre copii. Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau dacă am distrus ceva ce nu se mai poate repara niciodată.
Dar când îmi privesc fetița dormind liniștită la pieptul meu, știu că am ales pentru mine — pentru prima dată cu adevărat.
Oare câte femei au curajul să spună „nu” atunci când toată lumea se așteaptă să spună „da”? Și cât costă această alegere? Voi ce ați fi făcut în locul meu?