Răzbunarea Mariei: Cum o ceartă la magazin mi-a schimbat viața

— Nu vă supărați, dar nu aveți rest la 100 de lei? a spus casiera, ridicând ochii peste ochelarii cu rame groase, cu o voce tăioasă care a făcut să se întoarcă toate capetele din magazin. M-am simțit ca și cum m-ar fi dezbrăcat în fața tuturor. Era joi dimineața, iar eu, Maria, 63 de ani, pensionară, venisem să cumpăr pâine și lapte pentru nepoata mea, Ilinca. Mâinile îmi tremurau ușor pe portofel. — Nu am altceva, am spus încet, încercând să-mi păstrez demnitatea. — Mereu veniți cu bancnote mari! a continuat ea, pe un ton care nu lăsa loc de replică. — Poate data viitoare vă pregătiți mai bine!

M-am simțit umilită. O femeie tânără, cu părul prins într-o coadă de cal și unghiile lăcuite roșu aprins, mă făcuse de râs în fața tuturor. Am ieșit din magazin cu ochii în lacrimi și cu inima strânsă. Pe drum spre casă, gândurile mi se învârteau ca un carusel: „Cine se crede fata asta? O să vadă ea! Nu sunt o babă proastă!”

Ajunsă acasă, am trântit sacoșa pe masă și am început să mă plâng fiicei mele, Simona. — Nu mai merge la magazinul ăla, mamă! Sunt atâtea altele! Dar nu puteam să las lucrurile așa. Mândria mea era rănită. Am început să mă gândesc la tot felul de planuri: să fac reclamație la patron, să chem Protecția Consumatorului… Seara, nu am putut dormi. Mă gândeam la casieră: oare ce probleme are de e atât de acră? Sau poate chiar îi place să umilească oamenii?

A doua zi m-am dus din nou la magazin, cu o bancnotă mică, special ca să nu-i dau motiv să comenteze. Casiera era tot acolo. — Bună ziua! am spus apăsat. Ea m-a privit scurt și a oftat. — Bună ziua… Am simțit că nu-i pasă deloc. Am plătit și am ieșit, dar ceva nu-mi dădea pace.

În zilele următoare am început să observ lucruri la ea: cum se grăbea să servească toți clienții, cum îi zâmbea unui băiețel care venea mereu după cornuri calde, cum își ștergea fruntea obosită după fiecare tură. Într-o zi am văzut-o ieșind din magazin cu ochii roșii de plâns. M-am ascuns după colț și am urmărit-o: s-a urcat într-un autobuz vechi și a dispărut printre blocuri.

Curiozitatea m-a măcinat zile întregi. Într-o seară, când am mers să iau lapte pentru Ilinca, am prins-o pe casieră singură la tejghea. — E greu aici? am întrebat-o brusc. S-a uitat la mine surprinsă. — Cum adică? — Să lucrezi aici… S-a uitat în jos și a oftat: — Da… e greu. Dar n-am ce face. Am doi copii mici acasă și un soț bolnav. Nu-mi permit să pierd slujba asta.

M-am simțit rușinată de gândurile mele răzbunătoare. Am început să-i aduc câte o cafea dimineața sau o prăjiturică făcută de mine. La început era suspicioasă: — Ce vreți de la mine? — Nimic… doar să vă fie ziua mai ușoară.

Cu timpul, am început să vorbim despre orice: despre copii, despre pensii mici, despre cât de greu e să supraviețuiești în București cu salariul minim sau cu pensia de nimic. Am aflat că o cheamă Adriana și că visează să-și deschidă o cofetărie mică într-o zi.

Într-o seară, când ploua torențial și eu nu aveam umbrelă, Adriana m-a chemat în magazin după program și mi-a făcut un ceai cald. — Știți… îmi pare rău pentru ce v-am spus atunci. Eram foarte obosită și nervoasă… Nu e o scuză, dar… — Și eu am fost nedreaptă cu dumneata, i-am răspuns. Am râs amândouă printre lacrimi.

Prietenia noastră a devenit subiect de bârfă în cartier: „Uite-o pe Maria! Acum stă la taclale cu casiera!” Simona nu înțelegea: — Mamă, cum poți să te împrietenești cu cineva care te-a jignit? Dar eu știam că oamenii sunt mai mult decât greșelile lor.

Într-o zi, Adriana a venit la mine acasă cu o cutie de prăjituri făcute chiar de ea. — Pentru dumneavoastră și Ilinca! Am plâns amândouă ca două copile.

Acum merg la magazin nu doar pentru cumpărături, ci pentru o vorbă bună și un zâmbet sincer. Am învățat că răzbunarea nu aduce liniște sufletească, dar iertarea și bunătatea pot schimba vieți.

Mă întreb uneori: câți dintre noi judecăm fără să știm povestea celuilalt? Oare cât de mult ne-ar schimba viața dacă am încerca să vedem dincolo de aparențe?