Când am înțeles că fiul meu nu mă mai aude

— Vlad, pune telefonul jos și uită-te la mine când vorbesc cu tine!

Vocea mea răsună ascuțit peste masa plină de farfurii aburinde. Soțul meu, Sorin, oftează și-și freacă tâmplele, iar fiica noastră mai mică, Ilinca, se uită speriată de la unul la altul. Vlad nici măcar nu clipește. Degetele îi dansează pe ecranul telefonului, iar ochii îi sunt goi, pierduți undeva departe de noi.

— Vlad! Ai auzit ce-am spus?

Ridică privirea pentru o secundă, cu o expresie plictisită și ușor sfidătoare.

— Da, mamă, am auzit. Să nu mai stau pe telefon la masă. Am înțeles.

Dar știu că nu a înțeles. Știu că nu mă aude cu adevărat. Și simt cum ceva se rupe în mine.

Nu știu când s-a întâmplat asta. Parcă ieri îl țineam de mână la trecerea de pietoni, iar el îmi povestea entuziasmat despre ce a făcut la școală. Acum are șaptesprezece ani și pare că fiecare cuvânt al meu îl irită. Orice încercare de apropiere se lovește de un zid invizibil.

— Lasă-l, Maria, spune Sorin încet. Poate are nevoie de spațiu.

— Spațiu? De câte ori să-i dau spațiu? De câte ori să mă prefac că nu văd cum se închide în el? Că nu mă doare?

Ilinca începe să plângă încetișor. Mă simt vinovată. Nu vreau să transform fiecare cină într-un câmp de luptă. Dar nu pot să mă opresc. Nu pot să-l las să se piardă.

După masă, îl urmăresc cu privirea cum urcă scările spre camera lui. Ușa se trântește scurt. Mă duc după el, cu inima bătându-mi nebunește.

— Vlad, putem vorbi?

— Nu acum, mamă. Am teme.

— Te rog…

— Mamă! Lasă-mă în pace!

Rămân în fața ușii, cu mâna pe clanță. Mă simt neputincioasă și mică. Îmi vine să plâng, dar mă abțin. Îmi amintesc de mama mea și de cât de greu mi-a fost să-i spun ce simt când eram adolescentă. Oare așa m-am purtat și eu cu ea?

În acea noapte nu dorm aproape deloc. Îl aud pe Sorin sforăind liniștit lângă mine și mă întreb dacă el chiar nu vede cât de mult ne îndepărtăm unii de alții.

A doua zi dimineață, Vlad coboară grăbit spre școală. Îi întind un sandviș.

— Nu vreau nimic.

— Vlad…

— Lasă-mă!

Ușa se trântește din nou. Ilinca vine la mine și mă ia de mână.

— Mami, Vlad nu te mai iubește?

Îmi dau lacrimile.

— Ba da, puiule… doar că uneori oamenii mari uită cum să arate asta.

În zilele care urmează, tensiunea crește. Vlad vine tot mai târziu acasă, uneori nici nu mănâncă cu noi. Îl aud noaptea vorbind la telefon sau râzând încet în fața calculatorului. Îmi fac griji: cu cine vorbește? Ce face? Oare e în siguranță?

Într-o seară, când Sorin era la serviciu și Ilinca dormea deja, am decis să intru în camera lui Vlad fără să bat. L-am găsit stând pe pat, cu ochii roșii și fața ascunsă în palme.

— Vlad… Ce s-a întâmplat?

A ridicat privirea spre mine și pentru prima dată după mult timp am văzut copilul meu speriat.

— Nimic… Lasă-mă!

M-am așezat lângă el fără să spun nimic. Am stat acolo în liniște câteva minute. Apoi a început să vorbească încet:

— Toată lumea are așteptări de la mine… Tu vrei să fiu perfect la școală, tata vrea să joc fotbal ca el… Eu nu știu ce vreau! M-am săturat să încerc să vă mulțumesc pe toți!

Am simțit cum mi se strânge inima.

— Vlad… Nu trebuie să fii perfect. Vreau doar să fii bine… Să știi că poți vorbi cu mine despre orice.

A oftat adânc și s-a lăsat pe umărul meu ca atunci când era mic.

— Mi-e frică să nu vă dezamăgesc…

L-am strâns tare în brațe.

— Nu ai cum să ne dezamăgești dacă ești sincer cu tine și cu noi.

În acea noapte am stat de vorbă ore întregi. Mi-a povestit despre presiunea de la liceu, despre prietenii care îl împing spre lucruri pe care nu le vrea cu adevărat, despre teama că nu va intra la facultatea dorită.

Am realizat atunci că eu nu-l ascultasem cu adevărat niciodată în ultimii ani. Îl vedeam doar prin prisma așteptărilor mele, nu a nevoilor lui reale.

A doua zi dimineață am făcut clătite pentru toți și am stat împreună la masă fără telefoane sau reproșuri. Am râs, am glumit și pentru prima dată după mult timp am simțit că suntem din nou o familie.

Seara aceea a fost un nou început pentru noi. Nu spun că totul s-a rezolvat peste noapte — încă avem certuri, încă sunt momente când nu ne înțelegem — dar acum încercăm să ne ascultăm cu adevărat unii pe alții.

M-am întrebat mult timp: unde am greșit? Poate că răspunsul nu e atât de simplu. Poate că fiecare familie trece prin astfel de crize și important e să nu renunți niciodată la dialog și la iubire.

Oare câți dintre noi ne ascultăm cu adevărat copiii? Sau părinții? Oare cât de des ne pierdem unii pe alții din cauza propriilor frici și așteptări?