Clopotul zorilor și urma măturei – Povestea unui fiu de măturător
— Radu, trezește-te! E deja cinci fără un sfert, iar tramvaiul nu așteaptă pe nimeni!
Vocea mamei răsună răgușită din bucătărie, iar eu mă ridic greu din patul vechi, cu arcurile care scârțâie la fiecare mișcare. Îmi trag pe mine hanoracul ponosit și mă uit la ceas: 4:47. Încă o zi în care trebuie să fiu mai rapid decât soarele.
Mirosul de ceai ieftin și pâine prăjită mă ghidează spre bucătărie. Mama stă la masă, cu fața palidă și ochii încercănați. Își ține mâna pe burtă, acolo unde boala îi roade trupul de luni bune. Nu spune nimic despre durere, dar o văd cum se strânge de fiecare dată când tușește.
— Ai grijă la tramvai, Radu, și nu uita să-ți iei mătura. Poate azi găsești ceva de lucru și după școală, îmi spune ea încercând să zâmbească.
Îmi iau mătura veche, moștenită de la tata, și ies în frigul dimineții. Strada e pustie, doar câteva siluete grăbite se zăresc în depărtare. Mă opresc o clipă lângă gardul scorojit al blocului și privesc spre cer. Tata obișnuia să spună că zorii sunt pentru cei care nu au voie să viseze prea mult.
Când ajung la stația de tramvai, îl văd pe domnul Ilie, colegul tatei de pe vremuri. Are ochii roșii de oboseală și mă salută din cap.
— Ai crescut, Radule. Parcă ieri te ținea taică-tu în brațe aici…
Înghit în sec și dau din cap. Nu vreau să vorbesc despre tata. Moartea lui a lăsat un gol pe care nici timpul, nici munca nu-l pot umple.
Ajung la liceu cu hainele mirosind a praf și asfalt ud. Colegii mă privesc ciudat; unii râd pe sub mustață când văd mătura sprijinită de perete. Profesorul de matematică, domnul Popescu, mă întreabă:
— Radu, iar ai întârziat?
— Am avut treabă acasă… răspund încet.
— Treaba nu ține loc de note bune! Dacă vrei să ajungi cineva, lasă mătura și pune mâna pe carte!
Cuvintele lui mă dor mai tare decât orice palmă. Nu știe că fără mătura aia nu am ce pune pe masă acasă. Nu știe că mama nu poate lucra și că eu sunt singurul care aduce bani în casă.
La pauză, îl aud pe Mihai râzând cu gașca lui:
— Uite-l pe Radu, băiatul cu mătura! Poate ne face și nouă curat prin clasă!
Mă prefac că nu aud, dar inima îmi bate tare. Aș vrea să le spun că nu e rușine să muncești, dar cuvintele mi se opresc în gât.
După ore, fug acasă să văd cum se simte mama. O găsesc stând pe marginea patului, cu ochii închiși.
— Mamă, ai mâncat ceva azi?
— Am încercat… dar nu prea merge nimic pe gât. Lasă, Radule, tu să fii bine la școală!
Mă așez lângă ea și îi țin mâna. Îmi vine să plâng, dar mă abțin. Nu vreau să o sperii.
Seara ies din nou pe stradă cu mătura. Mă întâlnesc cu doamna Viorica de la etajul trei.
— Radule, vino să mă ajuți cu sacii de gunoi!
O ajut fără să comentez. Îmi dă două pâini vechi și o pungă cu mere stricate.
— Să-i duci mamei tale! Săraca femeie…
Merg acasă cu inima grea. Miroase a sărăcie și a neputință în tot blocul nostru.
Într-o seară, când credeam că nimic nu se mai poate schimba, primesc o veste neașteptată: domnul Popescu mă cheamă la cancelarie.
— Radu, am vorbit cu directorul. Știu că îți este greu acasă. Vrem să te ajutăm cu o bursă socială și poate găsim o soluție pentru mama ta la spital. Dar trebuie să promiți că nu renunți la școală!
Îl privesc uimit. Pentru prima dată simt că cineva vede dincolo de hainele mele murdare și de mătura veche.
Acasă îi spun mamei despre bursă. Plânge în tăcere și mă strânge în brațe.
— Vezi, Radule? Nu ești singur!
În următoarele luni, lucrurile se schimbă încet-încet. Mama începe tratamentul la spital, iar eu pot merge la școală fără grija zilei de mâine. Colegii încă râd uneori de mine, dar nu mă mai doare la fel ca înainte.
Într-o dimineață friguroasă de iarnă, stau din nou în stația de tramvai cu mătura în mână. Privesc răsăritul peste blocuri și îmi amintesc vorbele tatei: „Zorii sunt pentru cei care nu au voie să viseze prea mult.”
Dar eu vreau să cred că zorii sunt pentru cei care nu renunță niciodată.
Oare câți dintre noi trăim cu teama că suntem judecați pentru ceea ce facem ca să supraviețuim? Oare cât valorează demnitatea atunci când lumea vede doar praful de pe hainele noastre?