„E prea puțin ce am făcut pentru tine?” – O zi în care banii au rupt liniștea familiei mele

— Mama, chiar atât de puțin înseamnă pentru voi fericirea mea?
Vocea Anei răsuna în bucătăria noastră mică, printre farfuriile nespălate și mirosul de cafea rece. Era la doar două zile după nunta ei, iar eu încă nu-mi revenisem din oboseala și emoțiile evenimentului. Mă uitam la fața ei, roșie de supărare, și nu-mi venea să cred ce aud.

— Ana, am făcut tot ce am putut pentru tine… Am plătit sala, muzica, rochia, totul! Ce vrei să spui?

Ea s-a uitat la mine cu ochii umezi, dar hotărâți:

— Toți prietenii mei au primit bani de la părinți. Mie mi-ați dat doar o sumă simbolică. Nu contează că ați plătit nunta, toată lumea știe că părinții dau bani ca să începi viața în doi. Așa se face!

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu era prima dată când Ana avea așteptări mari de la noi, dar niciodată nu fusese atât de directă. M-am uitat la soțul meu, Doru, care stătea la masă cu privirea în pământ. Știam că și el simte aceeași durere.

— Ana, nu am vrut să te dezamăgim. Am crezut că e mai important să ai o nuntă frumoasă, să nu-ți lipsească nimic…

— Nu înțelegeți! Toți râd de mine că părinții mei nu m-au ajutat cu adevărat. Nici măcar nu pot să-mi iau o mobilă nouă fără să mă împrumut!

Am simțit cum îmi ard obrajii de rușine și furie. Toată viața am muncit pe brânci pentru ea. Am renunțat la vacanțe, la haine noi, la orice bucurie personală, doar ca Ana să aibă tot ce-și dorește. Și acum, când credeam că am făcut totul bine, mă acuza că nu i-am dat destul.

Mi-am amintit de copilăria ei: cum îi coseam rochițe din resturi de materiale, cum îi făceam pachețel pentru școală cu ultimele economii din portofel. Cum plângea când nu-i puteam lua telefonul cel nou ca al colegelor. Mereu i-am spus că dragostea noastră valorează mai mult decât orice cadou scump. Dar poate m-am înșelat.

— Ana, tu chiar crezi că banii sunt totul? Că dacă ți-am fi dat un plic gros acum ai fi fost mai fericită?

Ea a oftat și a dat din umeri:

— Nu știu… Dar așa fac toți. Și eu m-am simțit mai puțin importantă.

Doru s-a ridicat încet de la masă:

— Poate că am greșit noi undeva. Poate că nu ți-am explicat niciodată cât ne-a costat totul, nu doar financiar, ci și sufletește.

Ana a început să plângă. M-am dus lângă ea și am luat-o în brațe, dar simțeam un zid între noi. Un zid făcut din așteptări nespuse și din comparații cu alții.

— Mamă, eu vă iubesc… Dar uneori simt că nu mă înțelegeți deloc.

Am rămas acolo, ținând-o strâns, încercând să-mi adun gândurile. Oare chiar greșisem atât de mult? Oare sacrificiile noastre nu valorau nimic dacă nu erau puse într-un plic?

În zilele următoare, discuțiile s-au răcit. Ana și soțul ei au plecat la apartamentul lor mic, iar eu și Doru am rămas singuri în casa care altădată era plină de râsete. M-am trezit într-o dimineață privind pe geam la copiii vecinilor care se jucau în curte și m-am întrebat: unde am greșit? De ce generația asta vede totul prin prisma banilor?

Sora mea, Mariana, m-a sunat să mă întrebe cum a fost nunta. I-am povestit totul printre lacrimi.

— Lenuța, nu ești singura care trece prin asta. Și băiatul meu mi-a reproșat că n-am putut să-i dau bani pentru avans la apartament. Parcă nimic nu mai e destul…

Am oftat adânc.

— Poate că noi i-am crescut prea protejați. Poate că le-am dat prea mult fără să le cerem nimic în schimb…

— Sau poate că societatea îi împinge să creadă că valoarea unui părinte se măsoară în bani, nu în dragoste sau sacrificiu.

M-am gândit mult la vorbele Marianei. În fiecare seară mă uitam la pozele de la nuntă și încercam să-mi amintesc zâmbetul Anei din copilărie. Unde dispăruse fata aceea care se bucura de orice lucru mic?

Într-o zi, Ana m-a sunat:

— Mamă… îmi pare rău pentru ce ți-am spus atunci. Am fost nedreaptă. Am vorbit cu soțul meu și mi-am dat seama cât de greu v-a fost vouă să ne oferiți totul.

Mi-au dat lacrimile instantaneu.

— Nu trebuie să-ți ceri scuze, draga mea. Doar vreau să știi că te iubim mai mult decât orice pe lume.

— Știu… Dar promite-mi că data viitoare o să vorbim deschis despre ce ne doare. Poate așa nu mai ajungem să ne rănim fără rost.

Am promis. Și am simțit cum o parte din zidul dintre noi s-a dărâmat. Dar rana rămâne acolo, ca un semn al vremurilor pe care le trăim.

Mă întreb uneori: oare va veni o zi când copiii noștri vor înțelege cu adevărat cât valorează dragostea unui părinte? Sau vom rămâne mereu prizonieri ai comparațiilor și ai banilor? Ce credeți voi: e vina noastră sau a lumii în care trăim?