Eroul din umbră: Povestea lui Ivan și fuga din întuneric

— Ana, unde ești?! Ți-am spus să nu-l lași pe Ivan să plângă!
Vocea lui Doru răsuna ca un tunet prin apartamentul nostru mic din cartierul Militari. M-am strâns instinctiv lângă ușă, cu Ivan în brațe, încercând să-i acopăr urechile. Avea doar trei ani, dar ochii lui mari și negri mă priveau cu o seriozitate care mă sfâșia.
— Mami, nu plânge, șopti el, ștergându-mi lacrimile cu mânuța lui mică.

Nu mai știam de câte ori am trecut prin scena asta. Doru venea acasă nervos, mirosind a bere și a tutun, iar orice zgomot îl irita. De fiecare dată încercam să-l liniștesc pe Ivan, să-l ascund de furia tatălui său. Dar în seara aceea, ceva era diferit. Doru era mai agitat ca niciodată. Trânti ușa bucătăriei și începu să urle:

— Nu mai suport gălăgia asta! De ce nu poți să-l educi odată?

Am simțit cum mă cuprinde panica. Știam ce urma. Întotdeauna începea cu țipete, apoi veneau palmele, pumnii, uneori chiar și picioarele. Am încercat să mă interpun între el și Ivan, dar Doru m-a împins cu brutalitate. Am căzut peste masa din sufragerie, iar Ivan a început să plângă și mai tare.

— Taci! urlă Doru și ridică mâna spre copil.

Atunci s-a întâmplat ceva ce nu voi uita niciodată. Ivan s-a smuls din brațele mele și a fugit spre ușă. Cu o dexteritate pe care nu i-o știam, a tras scaunul de la hol sub clanță și a deschis ușa apartamentului. Apoi s-a întors spre mine:

— Mami, hai repede!

Pentru o clipă, timpul s-a oprit. Am văzut în ochii lui Doru furia crescând, dar și o urmă de surpriză. Nici el nu se aștepta ca un copil atât de mic să reacționeze așa. Am profitat de momentul de derută și am fugit după Ivan pe scara blocului.

— Ana! Întoarce-te! urlă Doru din prag.

Am coborât treptele în fugă, cu Ivan în brațe, inima bătându-mi nebunește. Vecina de la etajul doi, doamna Stanciu, ieșise pe palier speriată de zgomot.

— Ce s-a întâmplat? Ana, ești bine?

Nu am putut răspunde decât cu lacrimi. Doamna Stanciu ne-a tras repede în apartamentul ei și a încuiat ușa.

— Sun la poliție! spuse hotărâtă.

În timp ce vorbea la telefon cu operatorul de la 112, Ivan stătea lipit de mine, tremurând. Îi simțeam respirația caldă pe gât și îi auzeam șoaptele:

— Mami, nu te mai las singură.

Poliția a venit repede. Doru urla încă pe hol când au intrat mascații peste el. L-au încătușat sub privirile vecinilor adunați ca la spectacol. Pentru prima dată după mulți ani, am simțit că cineva mă crede și mă apără.

Au urmat ore lungi la secție, declarații peste declarații. O asistentă socială m-a întrebat dacă vreau să mergem la un centru pentru victimele violenței domestice.

— Nu mai pot merge acasă… am șoptit eu.

Ivan dormea deja în brațele mele, epuizat de tot ce trăise. În noaptea aceea am ajuns într-o cameră mică, dar curată, la adăpostul pentru mame și copii. Am adormit cu Ivan lângă mine, pentru prima dată fără frica pașilor grei ai lui Doru pe hol.

A doua zi dimineață am privit chipul liniștit al lui Ivan. M-am întrebat cum un copil atât de mic a putut avea atâta curaj când eu nu mai aveam nicio speranță. La centru am întâlnit alte femei ca mine: Maria, care fugea de soțul ei gelos; Lenuța, care își ascundea vânătăile sub machiaj; Nicoleta, care nu mai vorbea deloc de teamă să nu spună ceva greșit.

Am început să merg la consiliere psihologică. La început mi se părea inutil — ce rost avea să vorbesc despre coșmarurile mele? Dar încet-încet am început să înțeleg că nu eram vinovată pentru ce mi se întâmplase. Că nu eram singură.

Ivan s-a adaptat repede la noua viață. Îi plăcea să deseneze cu ceilalți copii și să asculte povești la ora de culcare. Într-o zi, l-am surprins spunând unei fetițe:

— Eu mi-am salvat-o pe mami!

Am izbucnit în plâns atunci. Pentru el eram tot universul — iar el devenise eroul meu.

Au trecut luni până când am reușit să-mi găsesc un serviciu ca vânzătoare la un magazin alimentar din apropiere. Cu banii câștigați am reușit să închiriez o garsonieră micuță pentru mine și Ivan. Nu era mult — dar era al nostru. Fără urlete, fără teamă.

Mama mea nu m-a sprijinit deloc la început. Când i-am spus că l-am părăsit pe Doru, mi-a răspuns sec:

— Așa e viața de familie… Trebuie să suporți pentru copil!

Dar eu știam că nu pot să-l cresc pe Ivan într-un mediu plin de violență și teroare. Am ales libertatea — chiar dacă asta însemna să fiu singură împotriva tuturor.

Uneori îl văd pe Doru în visele mele — încă urlând, încă amenințându-mă. Dar dimineața mă trezesc cu Ivan lângă mine și știu că am făcut ce trebuia.

Sunt zile când îmi este greu — când banii nu ajung sau când Ivan mă întreabă de ce ceilalți copii au tătici buni acasă. Dar îi spun mereu:

— Tu ești cel mai curajos băiețel din lume! Și împreună putem orice!

Mă întreb adesea: câte femei mai trăiesc coșmarul acesta în tăcere? Câte mame își găsesc curajul abia când copiii lor le arată calea? Poate că povestea mea va da speranță cuiva care încă se teme să iasă din întuneric…