Casa noastră, nu a lor: Povestea unei familii înstrăinate sub același acoperiș

— Raluca, nu mai găsesc niciodată nimic în bucătăria asta! Unde ai pus iar ceaiul?
Vocea stridentă a cumnatei mele, Mirela, răsună din nou pe scara interioară. Mă opresc din spălatul vaselor și inspir adânc. Bucătăria asta era cândva sanctuarul meu, locul unde diminețile începeau cu râsete și cafea aburindă. Acum, e doar un spațiu invadat de pretenții și reproșuri.

Nu am apucat să răspund, că Mirela intră val-vârtej, cu părul prins neglijent și cu telefonul la ureche. — Și să nu uiți să faci lista pentru cumpărături! Mâine vin ai mei la masă.
Mă uit la ea, încercând să-mi stăpânesc furia. Nu e prima dată când organizează mese festive fără să mă întrebe. De șase luni, de când s-au mutat la noi „doar până își găsesc ceva”, Mirela și soțul ei, Doru, s-au comportat ca și cum casa noastră le aparține.

Vlad, soțul meu, evită discuțiile. — Sunt rudele mele, Raluca. Ce vrei să fac? Să-i dau afară?
— Nu să-i dai afară, Vlad! Dar nici să trăim ca niște chiriași în propria casă!
Îmi simt vocea tremurând. Copiii noștri, Ilinca și Paul, se uită la noi cu ochi mari din sufragerie. Au început să se teamă de certurile noastre.

Când am cumpărat casa asta cu etaj, visam la seri liniștite pe terasă, la Crăciunuri doar cu familia noastră mică. Am muncit amândoi ani de zile în București ca să putem plăti avansul. Vlad lucra la IT, eu predam franceză la liceu. Ne-am sacrificat concediile, am renunțat la ieșiri cu prietenii. Totul pentru „casa noastră”.

Într-o seară ploioasă de toamnă, Vlad a venit acasă cu Mirela și Doru. — Au avut o problemă cu apartamentul lor. Proprietarul i-a dat afară fără preaviz. Stau la noi câteva săptămâni până găsesc ceva.
Am acceptat fără să comentez. Erau familie.

Săptămânile s-au transformat în luni. Doru nu părea grăbit să-și caute serviciu. Mirela lucra de acasă, dar nu contribuia cu nimic la cheltuieli. Facturile au început să crească, frigiderul era mereu gol, iar spațiul nostru personal dispăruse.

Într-o dimineață, am găsit-o pe Ilinca plângând în baie. — Mami, de ce țipă mereu tanti Mirela la tine? De ce nu mai pot dormi în camera mea?
M-am simțit neputincioasă. Camera Ilincăi fusese transformată în biroul Mirelei.

Am încercat să discut cu Vlad din nou. — Nu mai pot trăi așa! Copiii suferă, eu nu mai am liniște!
— Raluca, e greu pentru toți… Dar nu putem să-i lăsăm pe drumuri!
— Dar pe noi cine ne ajută? Cine ne întreabă dacă suntem bine?

Într-o seară, după ce copiii au adormit, am strâns curajul să vorbesc cu Mirela și Doru.
— Vreau să discutăm despre situația asta. Nu mai putem continua așa. Avem nevoie de spațiul nostru, copiii sunt afectați…
Mirela a ridicat din umeri: — Și noi avem probleme! Nu e vina noastră că viața e grea!
— Dar nici a noastră! Am muncit pentru casa asta! Nu am cumpărat-o pentru toată familia extinsă!

Doru s-a enervat: — Dacă nu vă convine, spuneți-ne direct să plecăm!
— Vreau doar să găsim o soluție… Poate vă ajutăm să găsiți ceva de închiriat…
— Nu avem bani! Și nici nu vrem să fim aruncați ca niște câini!

Vlad a intrat în cameră și m-a privit cu reproș: — De ce trebuie mereu să faci scandal?

În acea noapte am plâns în baie până am adormit pe gresie. M-am simțit trădată de toți: de Vlad, care nu mă apăra; de rudele lui, care nu aveau niciun respect; chiar și de mine însămi, pentru că nu reușeam să pun limite.

Zilele au trecut greu. Am început să evit casa. Stăteam peste program la școală sau ieșeam cu copiii în parc până târziu. Într-o zi, directoarea m-a chemat la ea: — Raluca, pari obosită… Dacă ai nevoie de ajutor sau vrei să vorbești cu cineva…

Mi-am dat seama că nu mai pot continua așa. Într-o duminică dimineață, i-am luat pe Ilinca și Paul și am plecat la mama mea în Ploiești. I-am lăsat lui Vlad un bilet: „Nu mai pot trăi printre străini în propria casă. Când vei fi pregătit să fim din nou o familie doar noi patru, sună-mă.”

Au trecut două săptămâni până când Vlad m-a sunat plângând: — Îmi pare rău… Ai dreptate… Am vorbit cu ei, pleacă luna viitoare…

Nu știu dacă vreodată voi putea ierta ușurința cu care a pus mereu nevoile altora peste ale noastre. Dar știu că merit liniște și respect.

M-am întors acasă după o lună. Casa era goală și tristă, dar era din nou a noastră.

Uneori mă întreb: unde se termină datoria față de familie și unde începe dreptul la fericire? Cât trebuie să sacrificăm pentru ceilalți înainte să spunem „ajunge”? Voi ce ați fi făcut în locul meu?