Între datorie și libertate: Povestea mea despre alegeri grele și dragoste de mamă

— Nu-mi vine să cred, mamă! Cum poți să faci asta? Cum poți să-ți vinzi casa și să nu-mi lași nimic? vocea Ioanei răsuna în bucătăria mică, cu pereții galbeni, unde aburii cafelei se amestecau cu lacrimile care-mi curgeau pe obraji.

Am strâns cana între palme, încercând să-mi țin mâinile nemișcate. „Ioana, nu e vorba despre bani. E vorba despre tine. Despre noi. Despre cum ai ajuns să crezi că totul ți se cuvine doar pentru că sunt mama ta.”

Ea a izbucnit: „Dar tu știi cât de greu îmi e! Salariul meu abia ajunge pentru chirie și facturi. Toți prietenii mei au primit ceva de la părinți. Tu de ce nu poți să fii ca ceilalți?”

Mi-am mușcat buza. Nu voiam să-i spun cât de mult mă doare să o văd așa, dar nici nu voiam să cedez. Am crescut-o singură, după ce tatăl ei, Doru, ne-a părăsit când Ioana avea doar patru ani. Am muncit la fabrica de confecții până mi-au cedat genunchii, am făcut nopți albe ca să-i plătesc meditațiile la matematică, am renunțat la orice vis personal pentru ea. Și totuși, acum, când simțeam că nu mai pot, că bătrânețea mă apasă ca o povară grea, ea vedea în mine doar un portofel.

„Ioana, tu ai 34 de ani. Ești adultă. Ai terminat facultatea, ai un job bun. Eu nu mai pot sta singură aici. Blocul e plin de străini, vecinii mei au murit sau s-au mutat la copii. Mă simt ca o umbră în casa asta.”

Ea a dat din cap, cu ochii plini de furie: „Nu înțelegi! Dacă vinzi apartamentul și te duci la azil, eu rămân pe drumuri! Nu mă pot descurca singură!”

Am simțit cum mă sufoc. Oare chiar nu vedea cât de mult am făcut pentru ea? Oare nu înțelegea că uneori dragostea înseamnă să lași copilul să lupte singur?

Am ieșit pe balcon, unde vântul rece de martie îmi tăia obrajii. Am privit blocurile gri din jur, copiii care se jucau printre mașinile vechi, bătrânii care stăteau pe bănci cu ochii pierduți în zare. M-am gândit la mama mea, care m-a crescut cu mână de fier: „Maria, dacă vrei ceva în viață, muncește pentru el!” Așa am făcut mereu.

În seara aceea n-am dormit deloc. M-am întors pe toate părțile, ascultând ceasul care ticăia nemilos. Mă întrebam dacă nu cumva greșesc. Dacă nu cumva Ioana avea dreptate și eu eram prea dură. Dar apoi mi-am amintit toate momentele când am tras-o după mine prin viață, când i-am rezolvat problemele la școală, când i-am plătit datoriile făcute din prostie sau naivitate.

A doua zi am mers la notar. Am semnat actele pentru vânzarea apartamentului cu inima strânsă. Când am ieșit pe ușă, m-a sunat Ioana:

— Mamă… te rog… nu face asta! Nu mă lăsa fără nimic!

Vocea ei era frântă. Am simțit un nod în gât.

— Ioana, te iubesc mai mult decât orice pe lume. Dar trebuie să înveți să te descurci singură. Eu nu mai pot fi stâlpul tău la nesfârșit.

A tăcut câteva secunde.

— Atunci… nu mai vreau să vorbesc cu tine! Să nu mă mai cauți!

Mi-a închis. Am rămas cu telefonul în mână și cu sufletul gol.

În zilele următoare am început să-mi împachetez lucrurile. Vecina mea, tanti Viorica, a venit să mă ajute.

— Maria, sigur faci bine? Poate fata ta are nevoie… poate ar trebui să-i lași ceva.

Am oftat:

— Dacă îi las totul acum, n-o ajut cu adevărat. O fac dependentă de mine toată viața. Poate e timpul să-și găsească propriul drum.

La căminul de bătrâni m-au primit cu brațele deschise. Era curat, liniștit și plin de oameni ca mine: singuri, obosiți de viață, dar încă dornici de o vorbă bună. În fiecare seară stau pe terasă și privesc apusul peste oraș.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine. Dacă nu cumva am pierdut-o pe Ioana pentru totdeauna. Dar apoi îmi spun că poate tocmai așa îi dau șansa să devină femeia puternică pe care am sperat mereu s-o văd.

Poate dragostea adevărată nu înseamnă să dai totul copilului tău, ci să-l lași să crească singur. Voi ce credeți? Am fost prea dură sau prea slabă? Ați fi făcut altfel?