Dincolo de mândrie: De ce am ales să-mi ajut soacra, deși nu m-a acceptat niciodată

— Nu vreau să o văd! Nu acum, nu după tot ce mi-a făcut! am izbucnit, trântind telefonul pe masa din bucătărie. Mâinile îmi tremurau, iar ochii mi se umpluseră de lacrimi. Sorin, soțul meu, mă privea neputincios, încercând să găsească cuvintele potrivite.

— Maria, te rog… E mama. Nu are pe nimeni altcineva. Tu știi cum e ea, dar acum chiar are nevoie de noi.

Am simțit cum vechile răni se deschid din nou. Douăzeci de ani am încercat să-i câștig respectul și dragostea. Douăzeci de ani în care fiecare vizită la ea acasă era o probă de răbdare: priviri reci, remarci tăioase, comparații cu fosta iubită a lui Sorin — „Măcar Irina știa să facă sarmale ca lumea!” — și acea tăcere apăsătoare care mă făcea să mă simt mereu o intrusă.

Când am rămas însărcinată cu primul nostru copil, speram că lucrurile se vor schimba. Dar nici atunci nu m-a îmbrățișat vreodată. La botez a stat retrasă într-un colț, criticând în șoaptă alegerea nașilor și rochia mea „prea simplă pentru un asemenea eveniment”.

Anii au trecut, iar eu am învățat să-mi port armura. Să zâmbesc politicos la sărbători, să-mi ascund lacrimile după ușa bucătăriei când copiii întrebau de ce bunica nu vine la serbările lor. Sorin încerca să fie puntea dintre noi, dar mereu părea că e prins la mijloc între două lumi care nu se vor întâlni niciodată.

Apoi, într-o seară friguroasă de noiembrie, telefonul a sunat. Era vecina soacrei mele, doamna Stanciu:

— Maria, scuză-mă că te deranjez la ora asta… Dar doamna Paraschiva a căzut pe scări. E la spital. Nu are pe nimeni altcineva…

Am simțit cum inima mi se strânge. Am privit spre Sorin, care deja își lua geaca.

— Mergem? m-a întrebat încet.

Nu știu ce m-a împins să spun „da”. Poate chipul fiicei mele care mă privea speriată din pragul camerei. Poate amintirea propriei mele mame, care m-a învățat să nu răspund răului cu rău.

La spital, Paraschiva părea mai mică decât o știam. O femeie odinioară impunătoare, cu ochii reci ca gheața, zăcea acum pe un pat alb, cu mâinile tremurânde și privirea pierdută.

— Ai venit… a șoptit ea, fără urmă de ironie sau reproș.

— Da, am venit. Cum te simți?

A oftat adânc și pentru prima dată în douăzeci de ani am văzut-o vulnerabilă.

— Nu știu dacă mai are rost… Sunt singură. Toți au plecat sau s-au întors împotriva mea.

Am simțit un nod în gât. M-am așezat lângă ea și i-am luat mâna în palmă. Era rece și uscată.

— Nu ești singură. Suntem aici.

Au urmat săptămâni grele. Am alergat între serviciu, copii și spital. Am stat nopți întregi lângă patul ei, schimbând pansamente și ascultându-i oftaturile. Uneori mă întreba despre copii, alteori tăcea minute în șir privind pe fereastră.

Într-o noapte, când credeam că doarme, a șoptit:

— Maria… îmi pare rău. N-am știut să fiu altfel. Mi-a fost frică să nu-l pierd pe Sorin… și am greșit față de tine.

Lacrimile mi-au curs pe obraji fără să le pot opri.

— Și eu am greșit… Poate că trebuia să încerc mai mult. Dar mi-a fost greu…

A zâmbit trist.

— Ești mai puternică decât crezi.

După externare, a venit să stea la noi până s-a pus pe picioare. Copiii erau curioși și puțin speriați la început. Dar încet-încet, Paraschiva a început să se deschidă: le citea povești seara, îi ajuta la teme și chiar a încercat să gătească împreună cu mine — „Sarmalele tale sunt mai bune decât ale mele”, a recunoscut într-o zi, spre uimirea tuturor.

Sorin era fericit să ne vadă împreună la masă, râzând sau certându-ne pe rețete. Eu însă simțeam adesea o durere surdă: regretul anilor pierduți, al vorbelor nespuse și al gesturilor ratate.

Într-o după-amiază ploioasă, Paraschiva m-a chemat la ea în cameră.

— Maria… Vreau să-ți mulțumesc pentru tot ce ai făcut pentru mine. Știu că nu meritai cum te-am tratat… Dar dacă poți… iartă-mă.

Am plâns amândouă mult timp în tăcere. Și atunci am simțit că o povară grea mi se ridică de pe suflet.

Astăzi, când mă uit la ea jucându-se cu nepoții sau povestind despre tinerețea ei la țară, mă întreb: cât de mult ne lasă orgoliul să pierdem din viață? Câte relații ar putea fi salvate dacă am avea curajul să iertăm?

Poate că nu putem schimba trecutul, dar putem alege ce facem cu prezentul. Voi ce ați fi făcut în locul meu? Ați fi putut ierta?