Între două lumi: Povestea unei mame care și-a pierdut fiul în tăcere

— Nu vine nici anul ăsta, spuse soțul meu, Ion, cu vocea stinsă, uitându-se la telefonul pe care tocmai îl lăsase pe masă.

M-am oprit din așezat farfuriile pe masa de Paște. Mâinile îmi tremurau ușor, dar m-am forțat să zâmbesc. — Lasă, Ioane, poate are treabă la serviciu. Sau poate… poate Irina nu se simte bine.

De fapt, știam adevărul. Rareș nu mai venea acasă de când s-a însurat cu Irina. Prima dată am crezut că e doar perioada de început, că vor vrea să stea singuri, să-și construiască viața lor. Dar au trecut cinci ani. Cinci ani în care ne-am văzut doar la câte o nuntă sau la înmormântarea mătușii lui Ion. Cinci ani în care Rareș a devenit un străin.

— Mariana, tu chiar nu vezi? Nu vrea să vină pentru că Irina nu-l lasă! Mereu găsește câte ceva de comentat: ba că e frig în casă, ba că nu-i place mâncarea ta, ba că noi „avem mereu pretenții”.

M-am așezat pe scaun și am privit masa plină: ouă roșii, cozonac, friptură. Totul pregătit pentru un fiu care nu mai venea acasă. Am simțit cum mi se strânge inima.

Îmi amintesc prima dată când am cunoscut-o pe Irina. Era frumoasă, elegantă, dar rece. A intrat în casa noastră ca într-un muzeu: s-a uitat la perdele, la covoare, la mobila veche de la bunica și a zâmbit politicos.

— Ce drăguț… rustic, a zis ea atunci.

Am încercat să o fac să se simtă binevenită. I-am făcut prăjitura preferată a lui Rareș, am povestit despre copilăria lui, dar ea părea mereu grăbită să plece. După nuntă, Rareș a început să ne viziteze tot mai rar.

— Mamă, suntem ocupați… Avem multe pe cap… Poate data viitoare.

La început îi găseam scuze. Dar apoi am început să observ că Rareș nu mai vorbea cu mine ca înainte. Nu mă mai suna decât de ziua mea sau de Crăciun. Când îl întrebam dacă vine acasă, se ferea să răspundă.

Într-o zi, am prins curaj și l-am întrebat direct:

— Rareș, ce se întâmplă? De ce nu mai vii pe la noi?

A ezitat o clipă. — Mamă… Irina zice că mereu când venim aveți nevoie de ceva: ba să repar ceva prin curte, ba să vă ajut cu cumpărăturile… Și că dacă tot are el concediu, ar trebui să-l petrecem împreună, ca familie.

— Dar noi suntem familia ta! am izbucnit fără să vreau.

— Știu… Dar acum am și eu familia mea.

M-a durut răspunsul lui ca o palmă peste față. Am simțit că pierd ceva ce nu mai pot recupera.

Ion încerca să mă liniștească:

— Lasă-l, Mariana. Așa sunt tinerii azi. Nu mai țin la tradiții ca noi.

Dar eu nu puteam să renunț. În fiecare an pregăteam masa de Paște sau de Crăciun ca și cum ar fi venit. Puneam farfurii pentru patru persoane: pentru mine, Ion, Rareș și Irina. În fiecare an strângeam masa cu ochii în lacrimi.

Vecina mea, Viorica, mă întreba mereu:

— Ce-ai pățit, dragă? Nu vine băiatul nici anul ăsta?

— Nu poate… E ocupat…

Dar toată lumea știa adevărul. Rareș nu mai venea pentru că Irina nu voia să vină.

Într-o zi, am primit un telefon neașteptat de la el:

— Mamă… Am nevoie de certificatul meu de naștere. Poți să mi-l trimiți?

Am simțit o bucurie prostească doar pentru că m-a sunat. Am început să-l întreb despre serviciu, despre el… Dar răspundea scurt, grăbit.

— Mamă, trebuie să închid. Irina mă așteaptă.

După ce i-am trimis actul prin poștă, nu m-a mai sunat deloc.

Într-o seară, Ion s-a uitat la mine și a spus:

— Mariana, trebuie să accepți că Rareș are viața lui acum. Poate n-o să mai vină niciodată.

Am izbucnit în plâns.

— Dar ce-am făcut greșit? De ce nu ne mai vrea? Oare chiar suntem o povară pentru el?

Au trecut anii și casa noastră a devenit tot mai tăcută. La fiecare aniversare sau sărbătoare speram că va suna telefonul și Rareș va spune: „Venim acasă!” Dar nu s-a întâmplat niciodată.

Într-o zi, l-am întâlnit pe Rareș întâmplător în oraș. Era cu Irina și cu fetița lor micuță. M-am apropiat cu inima cât un purice.

— Bună, mamă…

Irina s-a uitat la mine rece:

— Ne grăbim…

Am încercat să vorbesc cu nepoțica mea, dar Irina a tras-o de mână:

— Hai să mergem!

Rareș mi-a aruncat o privire vinovată și a plecat fără să spună nimic.

M-am întors acasă și am plâns toată noaptea. Ion m-a ținut în brațe fără să spună nimic.

Acum stau la masa goală și mă întreb: Oare chiar am greșit atât de mult? Sau pur și simplu lumea s-a schimbat și eu n-am știut cum să țin pasul?

Poate voi aveți un răspuns… Voi ce ați face dacă propriul copil v-ar întoarce spatele?