După 25 de ani de căsnicie am descoperit că nu-mi cunosc propriul soț. Povestea care mi-a schimbat viața

— Cum adică nu vii acasă diseară? am întrebat, cu vocea tremurândă, încercând să-mi ascund panica. Mihai se uita la mine fără să clipească, cu ochii aceia reci pe care îi văzusem tot mai des în ultimul an. — Am mult de lucru la birou, a spus scurt, evitând să mă privească.

Nu era prima dată când îmi spunea asta, dar în seara aceea ceva s-a rupt în mine. Poate pentru că tocmai găsisem, din greșeală, telefonul lui uitat pe masa din bucătărie. Poate pentru că, fără să vreau, am văzut numele „Irina” apărând pe ecran și mesajul: „Mi-e dor de tine. Să nu uiți ce mi-ai promis.”

Am simțit cum mi se taie respirația. 25 de ani de căsnicie, două fete mari — Ana și Ioana — și o viață construită împreună, toate păreau să se destrame într-o secundă. Am stat nemișcată minute în șir, cu telefonul în mână, încercând să-mi adun gândurile. M-am întrebat: Cine e Irina? Ce i-a promis Mihai? De când trăiesc o minciună?

Când Mihai a intrat în bucătărie, i-am întins telefonul fără să spun nimic. A înțeles imediat. S-a așezat pe scaun și a oftat adânc. — Nu e ce crezi tu, a spus încet. Dar vocea lui nu mai avea nicio putere asupra mea.

— Atunci ce e? am întrebat, simțind cum mi se umplu ochii de lacrimi. — E cineva de la muncă? O aventură? Sau poate… ceva mai mult?

A tăcut mult timp. Prea mult. În liniștea aceea apăsătoare am simțit cum întreaga mea viață se clatină. Am început să mă gândesc la toate serile în care venea târziu acasă, la vacanțele anulate în ultimul moment, la zâmbetele forțate la mesele de familie.

— E cineva cu care am început să vorbesc mai mult decât ar fi trebuit, a recunoscut într-un final. Nu s-a întâmplat nimic… încă. Dar simt că nu mai pot continua așa.

M-am ridicat brusc și am ieșit din bucătărie. Am urcat în dormitor și m-am prăbușit pe pat, plângând ca un copil. Ana a venit după mine, speriată de țipetele noastre. — Ce s-a întâmplat, mamă? De ce plângi?

N-am putut să-i spun adevărul. Cum să-i spui copilului tău că tatăl ei nu mai e omul pe care îl credeai? Că familia noastră e doar o iluzie frumoasă? I-am spus doar că sunt obosită și că am nevoie de liniște.

Zilele următoare au fost un coșmar. Mihai încerca să vorbească cu mine, dar nu mai aveam putere să-l ascult. Mâncam împreună la masă ca niște străini, fiecare pierdut în propriile gânduri. Ioana ne observa atent, simțea tensiunea din aer, dar nu spunea nimic.

Într-o seară, după ce fetele au adormit, Mihai a venit la mine în dormitor. — Nu vreau să te rănesc mai mult decât am făcut-o deja, a spus cu voce stinsă. Dar trebuie să fiu sincer: nu mai sunt fericit de mult timp. Am încercat să repar lucrurile între noi, dar nu mai pot. Irina… ea mă face să mă simt viu din nou.

Am simțit cum mă sufoc. Toți anii aceștia în care am pus familia pe primul loc, în care am renunțat la visele mele pentru el și pentru fete… Pentru ce? Pentru ca el să-și caute fericirea în altă parte?

— Și eu? am întrebat printre lacrimi. Eu ce fac acum? Cum să le spun fetelor că tatăl lor vrea să plece? Cum să mă uit la mine în oglindă fără să mă urăsc pentru că n-am văzut nimic din toate astea?

Mihai a plecat din casă după câteva zile. Fetele au aflat adevărul și m-au acuzat că nu am făcut destul ca să-l țin lângă noi. Ana nu mi-a vorbit luni întregi; Ioana s-a refugiat în prieteni și a început să lipsească de acasă nopți la rând. Mama mea m-a certat că „nu știu să-mi țin bărbatul”, iar sora mea mi-a spus că „toți bărbații sunt la fel”.

Am rămas singură într-o casă prea mare și prea goală, cu amintiri care mă sufocau la fiecare pas: fotografii de familie pe hol, hainele lui Mihai încă agățate în dulap, mirosul cafelei dimineața fără el la masă. Am început să mă întreb cine sunt eu fără el. Ce-mi place mie cu adevărat? Ce vise aveam înainte să devin „soția lui Mihai” și „mama fetelor”?

Am început să merg la terapie și să scriu într-un jurnal tot ce simt: furie, dezamăgire, frică și o durere surdă care nu trecea niciodată complet. Am descoperit că nu-l uram pe Mihai — îl uram pe omul care devenisem lângă el: o femeie care se pierduse pe sine din dorința de a-i mulțumi pe toți ceilalți.

După un an de singurătate chinuitoare, am decis să fac ceva pentru mine: m-am înscris la cursuri de pictură la Casa de Cultură din cartier. Acolo am cunoscut-o pe Gabriela, o femeie divorțată care mi-a devenit prietenă și confidentă. Am început să râd din nou, să ies la plimbări lungi prin Herăstrău și să descopăr frumusețea lucrurilor simple.

Fetele au început treptat să mă accepte din nou în viețile lor; Ana mi-a spus într-o zi: — Mamă, îmi pare rău că te-am judecat atât de aspru. Știu acum cât de greu ți-a fost.

Nu pot spune că totul s-a vindecat complet sau că nu mai doare deloc. Dar am învățat că uneori trebuie să pierzi totul ca să te regăsești pe tine însăți.

Mă uit acum în oglindă și mă întreb: Cine sunt eu cu adevărat? Cât din viața mea a fost alegerea mea și cât a fost doar un compromis tăcut? Voi ce ați face dacă ați descoperi că omul alături de care ați trăit o viață întreagă v-a mințit mereu?