Trădarea care mi-a sfâșiat familia: Povestea mea, Irina, dintr-un cartier liniștit din Ploiești

— Cum ai putut să-mi faci asta? am urlat, cu mâinile tremurând pe marginea mesei din bucătărie. Vlad stătea în fața mea, cu ochii în pământ, iar Camelia, cea pe care o consideram sora mea, nu avea curaj să mă privească. Era o seară de martie, friguroasă, iar în apartamentul nostru din Ploiești plutea o liniște apăsătoare, spartă doar de suspinele mele și de ticăitul ceasului de pe perete.

Totul a început cu un mesaj găsit întâmplător pe telefonul lui Vlad. Nu eram genul gelos, dar ceva în atitudinea lui din ultimele luni mă făcuse să fiu atentă. Seara aceea a fost ca un coșmar din care nu m-am mai trezit. Am citit cuvintele dulci, promisiunile și întâlnirile ascunse. Numele Cameliei mi-a sărit în ochi ca o rană deschisă. M-am simțit trădată nu doar ca soție, ci și ca femeie, ca prietenă, ca mamă.

— Irina, nu e ceea ce crezi… a încercat Vlad să spună, dar vocea i s-a frânt.

— Nu? Atunci ce e? Să-ți citesc mesajele? Să-i chem pe copii să audă și ei?

Copiii… Ana și Radu dormeau în camera lor, neștiutori de furtuna care se abătuse peste familia noastră. M-am gândit la ei și la cum le va schimba viața această trădare. Am simțit o furie oarbă amestecată cu neputință. Cum să le explic că tatăl lor și cea mai bună prietenă a mamei au distrus tot ce aveam?

Camelia a început să plângă încet, încercând să se apropie de mine.

— Iartă-mă, Irina… n-am vrut să se întâmple așa…

Am făcut un pas în spate. Îmi venea să țip, să arunc cu ceva, dar m-am prăbușit pe scaun și am început să plâng în hohote. Toate amintirile noastre — vacanțele la munte, serile de Crăciun, zilele de naștere ale copiilor — păreau acum minciuni.

A doua zi dimineață am plecat la mama. Ea m-a privit lung, fără să întrebe nimic. Știa că nu e nevoie de cuvinte. M-a luat în brațe și am plâns împreună. Tata a oftat greu și a ieșit pe balcon să fumeze.

— Irina, trebuie să fii tare pentru copii. Nu-i lăsa să vadă cât suferi, mi-a spus mama.

Dar cum să fiu tare când totul mă durea? Cum să merg la serviciu — la contabilitate la firma domnului Popescu — și să zâmbesc colegelor când inima mea era făcută bucăți?

Zilele au trecut greu. Vlad a încercat să mă caute, mi-a trimis mesaje lungi, pline de scuze și promisiuni că va rupe orice legătură cu Camelia. Dar nu puteam uita privirea lui vinovată și nici vocea Cameliei când îmi spunea „ești ca o soră pentru mine”.

Într-o seară, Ana m-a întrebat:

— Mami, de ce nu mai vine tati acasă?

Am simțit un nod în gât. Nu voiam să-i mint, dar nici nu puteam să-i spun adevărul crud.

— Tati are niște probleme la serviciu și trebuie să stea acolo mai mult timp. Dar vă iubește foarte mult.

Radu s-a uitat la mine cu ochii lui mari și negri:

— O să ne despărțim?

Atunci am izbucnit din nou în plâns. Copiii mei meritau mai mult decât minciuni și jumătăți de adevăruri.

Într-o zi, Camelia a venit la mine la serviciu. Am văzut-o de la distanță și inima mi-a luat-o razna. A intrat timid în birou și mi-a întins o scrisoare.

— Irina, știu că nu merit iertarea ta. Dar vreau să știi că regret totul. N-am vrut să-ți iau familia. Am fost slabă… Te rog doar să mă asculți.

Am rupt scrisoarea fără să o citesc. Nu voiam explicații. Voiam doar liniște.

Seara aceea am petrecut-o singură pe balconul apartamentului mamei mele, privind luminile orașului și întrebându-mă unde am greșit. Oare am fost prea ocupată cu copiii? Prea obosită după serviciu? Sau pur și simplu Vlad nu m-a mai iubit?

Familia noastră s-a destrămat încet-încet. Vlad s-a mutat într-o garsonieră la marginea orașului și venea doar în weekenduri să-i vadă pe copii. Ana îl privea cu răceală, iar Radu îl întreba mereu când se va întoarce acasă.

Prietenii au început să mă evite sau să mă privească cu milă. La biserică lumea șușotea când treceam pe lângă ei. „Săraca Irina… uite ce i-a făcut bărbatul…”

Am început să merg la psiholog după ce am avut un atac de panică la serviciu. Doamna Dobre m-a ajutat să-mi pun ordine în gânduri.

— Irina, nu e vina ta. Oamenii greșesc. Important e ce faci tu cu viața ta de acum înainte.

Mi-am găsit puterea în copii și în mama mea. Am început să ies cu ei în parc, să le citesc povești seara, să le gătesc prăjitura preferată — chec cu nuci și ciocolată.

Într-o zi, Ana mi-a spus:

— Mami, te iubesc cel mai mult pe lume! Ești cea mai puternică mamă!

Atunci am simțit că pot merge mai departe.

Au trecut doi ani de atunci. Vlad are o relație cu altcineva acum, iar Camelia s-a mutat din oraș. Eu încă mai simt uneori gustul amar al trădării, dar am învățat să mă iert pe mine însămi pentru toate momentele în care m-am simțit slabă.

Mă uit la copiii mei și mă întreb: Oare pot vreodată ierta cu adevărat? Sau rănile trădării rămân pentru totdeauna? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?