Am pierdut oare fiul din cauza propriei mele bunătăți?

— Mamă, nu pot să cred că ai făcut asta fără să mă întrebi!
Vocea lui Mihai răsuna în sufrageria mică, plină de umbrele serii. Stătea în picioare, cu pumnii strânși, iar ochii lui căprui, odinioară blânzi, ardeau acum de furie. Eu, Maria, mă simțeam mică și neputincioasă pe marginea canapelei, cu mâinile tremurânde în poală.
— Mihai, am vrut doar să… să nu se simtă singură Irina. Știi cât de greu îi este după divorț…
— Dar nu te-ai gândit la mine? La ce simt eu?
Am tăcut. Cum să-i explic că pentru mine Irina era ca o fiică? Că am crescut-o aproape zece ani, că am împărțit bucurii și necazuri, că am plâns împreună la masa din bucătărie când el întârzia acasă?

Totul a început într-o după-amiază ploioasă de noiembrie. Irina m-a sunat plângând. Vocea ei era spartă de suspine:
— Doamnă Maria, nu mai am pe nimeni. Nu știu unde să mă duc…
Fără să stau pe gânduri, i-am spus:
— Vino la mine. Ușa mea e mereu deschisă pentru tine.
Nici nu mi-am dat seama atunci că gestul meu avea să deschidă o rană adâncă în sufletul fiului meu.

Mihai și Irina divorțaseră cu doar câteva luni înainte. Motivele lor nu le-am înțeles niciodată pe deplin. El spunea că s-au îndepărtat, că nu mai au nimic în comun. Ea plângea și spunea că încă îl iubește. Eu am încercat să-i împac, dar fiecare încercare a mea părea să-i rănească și mai tare.

Când Irina a venit la mine, era palidă și slăbită. Am pus ceai pe masă și am încercat să o liniștesc. Am vorbit ore întregi despre viață, despre greutățile ei la serviciu, despre singurătate. În acea seară, am simțit că fac un bine. Că încă pot ajuta pe cineva.

A doua zi dimineață, Mihai a venit pe neașteptate. Când a văzut-o pe Irina la masa din bucătărie, privirea lui s-a întunecat.
— Ce cauți aici? a întrebat el rece.
Irina a încercat să-i explice, dar el nici nu a vrut să audă. S-a întors spre mine:
— De ce ai adus-o aici? E casa mea la fel de mult ca a ta!

Am simțit cum între noi se ridică un zid invizibil. Un zid făcut din reproșuri nespuse și din tăceri apăsătoare.

În zilele care au urmat, Mihai a început să mă evite. Nu mai venea la masă duminica, nu mă mai suna seara să mă întrebe dacă am nevoie de ceva de la piață. Simțeam cum îl pierd puțin câte puțin.

Sora mea, Elena, m-a certat:
— Maria, ai făcut o greșeală! Trebuia să-l pui pe Mihai pe primul loc. E fiul tău!
Dar cum să aleg între copilul meu și cineva care mi-a fost ca o fiică? Cum să întorc spatele unei femei care mi-a spus „mamă” atâția ani?

Noaptea nu mai dormeam. Mă întorceam de pe o parte pe alta și mă gândeam la copilăria lui Mihai. La serile când îi citeam povești și el adormea cu capul pe genunchii mei. La ziua când mi l-au adus acasă de la maternitate și am jurat că voi face orice ca să fie fericit.

Într-o seară, Mihai a venit totuși. A intrat fără să bată la ușă și m-a găsit în bucătărie, spălând vasele.
— Mamă… trebuie să vorbim.
Mi-am șters mâinile de șorț și l-am privit în ochi.
— Spune-mi, Mihai.
— Nu pot să accept ce ai făcut. M-ai trădat. Ai ales-o pe ea în locul meu.
M-am prăbușit pe scaun.
— Nu e adevărat! N-am ales pe nimeni împotriva ta! Am vrut doar să ajut…
— Nu vreau să te mai văd o vreme.
A ieșit trântind ușa, iar eu am rămas singură cu ecoul pașilor lui pe hol.

Au trecut săptămâni fără să-mi vorbească. Irina s-a mutat între timp la o prietenă și mi-a lăsat un bilet: „Vă mulțumesc pentru tot. Îmi pare rău că v-am adus necazuri.”

Casa era mai goală ca niciodată. M-am trezit vorbind singură cu florile din fereastră sau cu poza lui Mihai de la absolvire.

Într-o zi, l-am văzut întâmplător pe stradă. Mergea grăbit, cu privirea în pământ. Am vrut să-l strig, dar m-am oprit. Mi-era teamă că mă va respinge din nou.

Vecina mea, doamna Stanciu, m-a întrebat:
— Ce-ai pățit, Maria? Parc-ai îmbătrânit într-o lună cât altele-n zece.
Am zâmbit amar:
— Am pierdut ce aveam mai drag…

Acum stau seara la geam și mă gândesc: oare bunătatea poate fi greșită? Oare poți pierde totul doar pentru că ai vrut să faci bine?

Poate că am greșit față de Mihai. Poate că ar fi trebuit să-l ascult mai mult și să nu mă las condusă de milă. Dar cum poți întoarce spatele unui om aflat la nevoie?

M-aș bucura să aud poveștile voastre: voi ce ați fi făcut în locul meu? Credeți că bunătatea poate distruge o familie?