Focul din sufletul meu: Povestea unei mame care nu a fost niciodată mamă

— Nu pot să cred, iar ai uitat să închizi poarta! Ți-am spus de o mie de ori, Leah!
Vocea tatălui meu răsuna în capul meu chiar și acum, în timp ce stăteam în genunchi pe podeaua rece a secției de pompieri din Pitești, cu un bebeluș plângând în brațele mele. Afară ploua cu găleata, iar tunetele zguduiau ferestrele vechi. Mirosea a fum stins și a cafea ieftină.

Nu știu ce m-a făcut să ies afară în acea noapte. Poate instinctul, poate dorința de a evada din gândurile mele. Am auzit plânsul slab, aproape acoperit de vânt. Când am deschis ușa, l-am văzut: un coșuleț vechi, ud leoarcă, și un bebeluș cu obrajii roșii de frig. Am uitat de tot — de uniformă, de reguli, de faptul că nu eram decât o femeie între bărbați care mă priveau mereu ca pe o ciudățenie.

— Leah! Ce faci acolo? a strigat Costin, colegul meu, din prag.

— Adu-mi o pătură! repede! am urlat eu, fără să mă gândesc la ton.

L-am luat în brațe pe micuț și l-am dus în camera de odihnă. Îi tremurau buzele, iar ochii lui mari mă priveau ca și cum ar fi știut că nu am copii, dar că mi-aș fi dorit din tot sufletul. Am început să-l încălzesc cu palmele, să-i vorbesc încet.

— Ești în siguranță acum, puiule. Nu te las singur.

Costin s-a întors cu păturile și cu o sticlă cu lapte praf pe care o țineam pentru cazuri rare. M-a privit ciudat.

— Ce facem? Suni la Protecția Copilului?

— Nu încă. Lasă-mă să-l liniștesc întâi.

În timp ce-i dădeam să mănânce, mi-am amintit de mama mea. Cum mă ținea la piept când eram mică și tata pleca supărat de acasă. Cum îmi spunea că nu trebuie să fiu ca el — rece, dur, mereu nemulțumit.

Bebelușul s-a liniștit încet. Îi simțeam respirația caldă pe brațul meu. În acea clipă, am simțit ceva ce nu mai simțisem niciodată: că sunt importantă pentru cineva, chiar dacă doar pentru câteva minute.

A doua zi dimineață, șeful nostru, domnul Ilie, a venit mai devreme decât de obicei. Era un bărbat masiv, cu ochii mici și negri ca tăciunele.

— Ce-i cu copilul ăsta aici? a întrebat el scurt.

Costin a început să explice, dar Ilie m-a privit direct pe mine.

— Tu ai grijă de el?

Am dat din cap.

— Bine ai făcut. Nu toți avem curajul să ne urmăm inima. Să nu uiți asta niciodată.

M-am blocat. Nu mă așteptam la laude. De obicei primeam doar critici: că nu sunt destul de puternică, că nu sunt destul de rapidă, că nu sunt „bărbat adevărat”.

După ce Protecția Copilului l-a luat pe micuț, am simțit un gol imens. Am plecat acasă și am găsit-o pe mama plângând în bucătărie.

— Ce-ai pățit? am întrebat-o.

— Tata tău a aflat ce-ai făcut la serviciu. Zice că te faci de râs. Că nu e treaba ta să crești copii abandonați.

Am simțit cum mi se strânge inima. Tata nu mă susținuse niciodată. Când am dat la pompieri, mi-a spus că e o meserie pentru bărbați. Când am rămas singură după ce iubitul meu m-a părăsit pentru că „nu eram destul de feminină”, tata mi-a spus doar „Ți-am zis eu”.

Am ieșit afară în ploaie și am urlat cât am putut:

— De ce nu pot fi niciodată destul?

În zilele următoare, colegii au început să mă privească altfel. Unii m-au felicitat pe ascuns. Alții au râs pe sub mustață. Dar cel mai mult m-a durut reacția tatălui meu.

Într-o seară, l-am găsit la masa din bucătărie, privind în gol.

— Leah… De ce ai făcut asta?

— Pentru că n-am putut să-l las acolo! Pentru că și eu am avut nevoie să fiu ținută în brațe când eram mică!

A tăcut mult timp.

— Poate că n-am știut să fiu tată… Dar tu ai fost mai curajoasă decât mine vreodată.

Lacrimi mi-au curs pe obraji. Pentru prima dată în viață, tata m-a privit cu adevărat.

Au trecut luni de atunci. Bebelușul a ajuns într-o familie adoptivă bună — am aflat întâmplător de la o asistentă socială care mi-a mulțumit pentru tot ce am făcut. Eu am rămas tot Leah cea „ciudată”, dar ceva s-a schimbat: nu mă mai simt singură când merg la serviciu sau când mă uit în oglindă.

M-am întrebat adesea: oare câți copii abandonați există printre noi? Oare câți adulți trăiesc cu sufletul gol pentru că nimeni nu i-a ținut la piept când aveau nevoie? Și dacă fiecare dintre noi ar avea curajul să iubească necondiționat — chiar și pentru o clipă — cum s-ar schimba lumea?

Poate că nu voi fi niciodată mamă cu acte în regulă. Dar pentru o noapte am fost tot ce avea nevoie un copil pierdut. Și poate că asta e suficient ca să-mi găsesc locul pe lume.