Prețul liniștii: Povestea unei căsnicii care m-a adus la marginea prăpastiei

— Nu mai pot, Ilinca! Nu mai pot să trăiesc așa! vocea mea a răsunat în bucătăria mică, spartă de ecoul farfuriei pe care o strânsesem prea tare. M-am uitat la sora mea, care mă privea cu ochii mari, neștiind dacă să mă îmbrățișeze sau să mă certe.

Era o seară de noiembrie, frigul pătrundea prin geamurile vechi ale apartamentului nostru din cartierul Drumul Taberei. Copiii dormeau în camera lor, iar soțul meu, Radu, era la serviciu — sau cel puțin așa spunea mereu. În ultima vreme, serile lui se prelungeau tot mai mult, iar eu rămâneam singură cu gândurile mele, cu fricile mele, cu întrebările care nu-mi dădeau pace.

— Ce s-a întâmplat iar? a întrebat Ilinca încet, de parcă se temea să nu mă sparg în bucăți.

— Nimic nou… doar că nu mai pot să fiu invizibilă în propria mea viață. M-am săturat să fiu doar mama copiilor și femeia care face mâncare și spală rufe. M-am săturat să mă prefac că totul e bine, când eu mă sting pe dinăuntru.

Ilinca a oftat și s-a apropiat de mine. — Știi că poți oricând să vii la mine, nu? Dar… ai încercat să vorbești cu el?

Am râs amar. — Să vorbesc? Cu Radu? De fiecare dată când încerc să-i spun ce simt, îmi spune că exagerez, că sunt prea sensibilă. Că ar trebui să fiu recunoscătoare că avem un acoperiș deasupra capului și copii sănătoși. Că el muncește pentru noi și eu nu fac decât să mă plâng.

Adevărul era că nu mai știam cine sunt. Înainte de Radu, eram plină de vise: voiam să termin facultatea de Litere, să scriu, să călătoresc. Dar după ce am rămas însărcinată cu Vlad, primul nostru copil, totul s-a schimbat. Am renunțat la facultate ca să stau acasă cu el. Apoi a venit Ana-Maria și viața mea s-a redus la scutece, supe și nopți nedormite.

La început, Radu era atent. Îmi aducea flori, îmi spunea că sunt frumoasă chiar și când eram obosită. Dar pe măsură ce anii treceau, devenea tot mai distant. Îl simțeam ca pe un străin în propria casă. Vorbea cu mine doar despre facturi sau despre ce nu merge bine în casă. Orice încercare de apropiere era întâmpinată cu răceală sau iritare.

Într-o seară, după ce copiii au adormit, am încercat din nou:

— Radu, putem vorbi puțin?

S-a uitat la mine peste ecranul telefonului, vizibil deranjat.

— Ce e iar?

— Simt că nu mai suntem o familie… Nu mai vorbim, nu mai facem nimic împreună. Mă simt singură…

A oftat zgomotos.

— Ilinca, iar începi? Toată lumea are probleme. Nu e nimeni fericit tot timpul. Ai vrea să-ți spun cum e la muncă? Să vezi acolo stres! Tu ai tot timpul din lume să te gândești la prostii.

M-am simțit mică, inutilă. Am tăcut și am plecat la culcare cu lacrimile curgându-mi pe obraz.

A doua zi dimineață, când l-am văzut pregătindu-se de plecare, am simțit un impuls nebunesc să-i spun că vreau să divorțăm. Dar m-am uitat la copii și m-am blocat. Cum să le fac asta? Cum să le iau tatăl?

Zilele au trecut una după alta, toate la fel: eu făcând totul în casă, el absent sau iritat. Într-o duminică dimineață, Vlad a venit la mine și m-a întrebat:

— Mami, tu ești tristă?

Am rămas fără cuvinte. Copilul meu vedea ceea ce încercam atât de mult să ascund.

— Nu, puiule… doar sunt obosită.

Dar el nu m-a crezut. M-a îmbrățișat strâns și mi-a șoptit:

— Eu te iubesc mult.

În ziua aceea am decis că trebuie să fac ceva. Am început să caut un job part-time ca să pot avea și eu un venit al meu. Radu a râs când i-am spus:

— Ce rost are? Oricum nu câștigi mare lucru… Mai bine ai avea grijă de casă cum trebuie!

M-am înfuriat pentru prima dată după mult timp:

— Nu mai vreau să depind de tine! Nu mai vreau să fiu invizibilă!

A izbucnit:

— Dacă nu-ți convine, poți pleca! Dar vezi cum te descurci singură cu doi copii!

Am plâns toată noaptea. Ilinca m-a sunat dimineața:

— Ești bine?

— Nu știu… Dar cred că trebuie să plec. Nu mai pot trăi așa.

Am început să-mi strâng lucrurile încet-încet. Am vorbit cu copiii, le-am explicat cât am putut de blând că vom sta o vreme la mătușa Ilinca. Vlad a plâns, Ana-Maria s-a agățat de mine speriată.

Radu a venit acasă și a făcut scandal:

— Ești nebună! Vrei să distrugi familia!

— Familia noastră era deja distrusă… doar că tu nu ai vrut să vezi!

Am plecat cu inima frântă dar cu sufletul ușor — pentru prima dată după ani de zile simțeam că respir.

Au trecut luni grele: joburi prost plătite, priviri acuzatoare din partea rudelor („Ce fel de mamă își lasă bărbatul?”), nopți în care mă întrebam dacă am făcut bine. Dar copiii mei au început să zâmbească din nou. Eu am început să scriu din nou — povești mici pentru Vlad și poezii pentru Ana-Maria.

Radu a încercat să mă convingă să mă întorc. Mi-a promis că se va schimba. Dar știam că nu pot trăi din promisiuni goale.

Acum, când mă uit în oglindă, văd o femeie obosită dar vie. O mamă care a ales respectul de sine în locul liniștii false.

Oare câte femei mai trăiesc ca mine? Oare câte dintre noi avem curajul să ne alegem pe noi însene înainte ca viața să ne frângă complet?