După treizeci de ani de căsnicie, am rămas singură – dar adevărata trădare a venit de la fiii mei

— Nu mai pot, Maria. Nu mai pot să trăiesc așa. Plec.

Cuvintele lui Doru au căzut ca un ciocan peste liniștea serii. Stăteam la masa din bucătărie, cu mâinile încleștate pe cana de ceai, și simțeam cum totul se prăbușește în jurul meu. Am ridicat privirea spre el, încercând să-i citesc pe chip vreo urmă de regret. Nimic. Doar oboseală și o hotărâre rece, străină.

— Unde pleci? am întrebat, vocea tremurându-mi ca o frunză.

— La Irina. Știi bine despre cine e vorba. Nu mai are rost să ne mințim.

Irina. Avea 28 de ani, cu douăzeci mai tânără decât mine. O colegă de la birou, mereu cu zâmbetul pe buze și cu ochii mari, verzi. Îmi spusese odată, în glumă, că îi place parfumul meu. Atunci nu știam că va ajunge să-mi fure viața.

Am simțit cum mă sufoc. Treizeci de ani de căsnicie, douăzeci și opt de ani de când eram mamă. Am crescut împreună doi băieți, Vlad și Radu. Am trecut prin lipsuri, prin boala mamei mele, prin pierderea locului de muncă al lui Doru. Am crezut că suntem o echipă. Dar el deja își făcuse bagajele.

— Și băieții? Ce le spui?

— Sunt mari, Maria. O să înțeleagă.

Nu am plâns atunci. Am rămas nemișcată, cu ochii fixați pe ușa care s-a închis încet după el. Am stat așa ore întregi, până când s-a luminat de ziuă și am auzit cheia răsucindu-se în ușă. Era Vlad.

— Mamă? Ce s-a întâmplat?

I-am spus totul printre suspine. Vlad a oftat adânc și a dat din cap.

— Nu vreau să mă bag între voi… Dar tata mi-a zis că nu mai era fericit de mult timp.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. M-am agățat de mâna lui ca o înecată.

— Vlad, tu chiar crezi că eu sunt vinovată?

— Nu e vorba de vină… Doar că poate ar trebui să-l lași să-și trăiască viața.

A doua zi a venit și Radu. A intrat grăbit, cu telefonul la ureche.

— Mamă, tata m-a sunat. Zice că ai făcut scandal… De ce nu-l lași în pace?

Nu-mi venea să cred ce aud. Copiii mei, pentru care am renunțat la carieră, pentru care am stat nopți întregi la capul lor când aveau febră, acum mă priveau ca pe un obstacol în calea fericirii tatălui lor.

Au trecut săptămâni în care am trăit ca o umbră prin casă. Prietenele mă sunau, dar nu aveam putere să le răspund. Vecinele mă priveau cu milă sau curiozitate. Mergeam la piață cu capul plecat, rușinată parcă pentru ceva ce nu făcusem eu.

Într-o seară, după ce am adormit plângând iar, am primit un mesaj de la Vlad: „Tata vrea să vin la el weekendul ăsta. Poți să-mi pregătești niște haine?”

Atunci am izbucnit. Am început să arunc hainele pe pat, să le împachetez mecanic, simțind cum fiecare tricou pus în geantă e o bucată din inima mea smulsă cu forța.

Când Vlad a venit să le ia, l-am privit drept în ochi:

— Vlad, tu chiar nu vezi cât mă doare? Tu chiar nu vezi că tata ne-a părăsit pe toți?

A oftat și a dat din umeri:

— Mamă… poate că și tu ai greșit undeva.

M-am prăbușit pe scaun și am început să plâng în hohote. Vlad a ieșit fără să spună nimic.

Au urmat luni de tăcere între noi. Radu îmi trimitea doar mesaje scurte: „Sunt bine”, „Nu pot vorbi acum”. Simțeam că pierd tot ce am avut vreodată: soțul, copiii, sensul vieții mele.

Într-o zi m-am întâlnit cu Lidia, prietena mea din liceu. M-a luat în brațe fără să spună nimic și m-a dus la ea acasă.

— Maria, trebuie să te ridici! Nu ești doar soția lui Doru sau mama băieților tăi! Ești tu! Când ai făcut ultima dată ceva doar pentru tine?

Nu știam ce să-i răspund. Toată viața mea fusese despre ceilalți.

A doua zi am ieșit singură la plimbare prin parc. Am stat pe o bancă și am privit copacii goi, cerul cenușiu. Pentru prima dată după mult timp m-am întrebat: cine sunt eu fără ei?

Am început să merg la cursuri de pictură la Casa de Cultură din cartier. La început mă simțeam stingheră printre femeile vesele care povesteau despre nepoți sau excursii. Dar încet-încet am început să mă deschid și eu. Am pictat primul meu tablou: o femeie singură pe o bancă sub un copac desfrunzit.

După câteva luni, Vlad m-a sunat:

— Mamă… putem vorbi?

A venit acasă cu ochii roșii de oboseală.

— Tata s-a certat cu Irina… Nu știu ce să fac.

L-am privit cu milă și tristețe.

— Vlad… eu nu mai pot fi sprijinul vostru mereu. Trebuie să vă găsiți singuri drumul.

A plecat fără să spună nimic. Dar pentru prima dată nu m-am simțit vinovată pentru asta.

Acum sunt singură în apartamentul nostru vechi, dar nu mai sunt o umbră. Încerc să mă regăsesc pas cu pas. Uneori încă doare când văd poze cu familia „perfectă” pe Facebook sau când aud râsete din apartamentul vecinilor tineri. Dar știu că merit mai mult decât mila sau indiferența celor dragi.

Mă întreb adesea: oare câte femei ca mine trăiesc aceeași poveste în tăcere? De ce e atât de ușor pentru ceilalți să uite tot ce ai făcut pentru ei? Poate că nu există răspunsuri simple – dar cred că merităm să fim văzute și auzite.