Între două case: Povara alegerii și rădăcinile care dor

— Nu mai pot, Radu! Nu mai pot să fiu trasă în toate părțile! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în mijlocul bucătăriei reci. Era trecut de miezul nopții, iar lumina slabă a becului arunca umbre lungi peste gresia crăpată. Radu stătea la masă, cu capul în mâini, tăcut. Din camera alăturată se auzea televizorul la volum mare — mama lui nu dormea niciodată devreme.

— Ce vrei să fac? a răspuns el, fără să mă privească. Să-i spun mamei că nu ne interesează casa ei? Să-i spun că preferăm să băgăm bani în ruina asta?

Am simțit cum mi se strânge inima. Casa asta nu era o ruină pentru mine. Era locul unde am crescut, unde tata încă mai lăsa urme de ulei pe ușile dulapurilor, unde mama cânta la radio în fiecare dimineață. Dar pentru Radu și pentru soacra mea, era doar o povară — o casă bătrânească, cu pereți umezi și acoperiș găurit.

Totul a început după ce tata s-a stins. Mama nu a mai rezistat singură și s-a mutat la sora mea, lăsându-mi mie cheia casei. Eu și Radu ne-am mutat aici cu gândul că vom renova încet-încet, dar banii s-au dus repede pe facturi și reparații minore. În fiecare weekend, soacra mea, doamna Viorica, venea cu plasele pline de mâncare și cu reproșuri ascunse în fiecare gest.

— Nu văd rostul să vă chinuiți aici, spunea ea mereu. Casa mea e mare, solidă. Dacă ați pune banii ăștia în ea, ați avea tot ce vă trebuie. Și eu aș fi aproape să vă ajut cu copiii…

Dar eu nu voiam să mă mut acolo. Casa Vioricăi era rece, plină de mobile grele și tăcere apăsătoare. Nu mirosea a nimic cunoscut. Și nici nu voiam să fiu „ajutată” la fiecare pas.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu Radu despre bani — iar el mi-a aruncat în față că sunt egoistă — am ieșit afară în grădină. Aerul mirosea a pământ ud și a iarbă tunsă. M-am așezat pe banca veche de sub nuc și am început să plâng. M-am gândit la tata, la cum ar fi râs de toate astea și la cât de singură mă simțeam acum.

A doua zi dimineață, soacra mea a venit neanunțată.

— Maria, trebuie să vorbim serios. Nu poți să-l tragi pe Radu după tine într-o casă care cade pe voi. Eu nu mai pot sta liniștită știindu-vă aici. Dacă nu vreți să vă mutați la mine, atunci măcar vindeți casa asta și luați-vă ceva nou!

Am simțit cum îmi fierbe sângele în vene.

— Doamnă Viorica, casa asta e tot ce mi-a rămas din familie! Nu pot s-o vând ca pe o haină veche!

— Dar familia ta acum e Radu! Și copiii pe care o să-i aveți! Nu poți trăi din amintiri!

Radu a intrat atunci în bucătărie și ne-a găsit una în fața celeilalte, ca două leoaice gata de atac.

— Ajunge! a strigat el. Nu mai suport! Maria, trebuie să alegem odată!

Alegem? Cum să aleg între trecutul meu și viitorul nostru? Cum să-i explic că fiecare colț din casa asta are o poveste? Că dacă plec de aici, pierd o parte din mine?

În zilele următoare, tăcerea s-a așternut între noi ca o pătură grea. Radu pleca devreme la serviciu și se întorcea târziu. Eu mă agățam de fiecare lucru mic: spălam geamurile vechi cu grijă, udam florile mamei din grădină, încercam să repar balamalele ușilor care scârțâiau.

Într-o seară, am găsit-o pe Viorica în curte, vorbind la telefon cu sora ei:

— Nu știu ce să mai fac cu fata asta… Parcă n-ar vrea să fie fericită! Parcă ține mai mult la niște pereți decât la bărbatul ei…

M-am simțit mică, vinovată și furioasă în același timp. Am intrat în casă și am început să plâng iar. De data asta nu m-am mai ascuns.

Radu m-a găsit acolo, cu ochii roșii și obrajii umezi.

— Maria… ce facem cu noi?

— Nu știu… Nu vreau să te pierd. Dar nici nu pot să renunț la casa asta…

— Poate că ar trebui să ne gândim la noi doi, nu la case sau la părinți…

— Dar dacă „noi doi” nu avem același „acasă”? Dacă pentru tine acasă e lângă mama ta și pentru mine e aici?

A tăcut mult timp. Apoi m-a luat în brațe.

— Hai să încercăm altfel… Să renovăm cât putem aici, dar să nu ne certăm pentru restul. Dacă nu merge… atunci vedem ce facem.

Am acceptat târâș-grăpiș. Dar liniștea nu s-a întors între noi. Fiecare zi era o luptă: cu banii care nu ajungeau niciodată, cu reproșurile Vioricăi („Vedeți? V-am spus eu!”), cu teama că orice decizie ar putea fi ultima picătură pentru căsnicia noastră.

Într-o duminică dimineață, am găsit o scrisoare veche de la tata într-un sertar:

„Maria, casa asta e doar un loc dacă nu e plină de iubire. Fii fericită oriunde ai fi.”

Am plâns mult citind-o. Poate că tata avea dreptate… Dar cum găsești fericirea când toți trag de tine din altă parte?

Acum stau pe aceeași bancă sub nuc și mă întreb: oare câte familii se destramă din cauza unor case? Oare chiar trebuie să alegem între rădăcini și aripi? Sau există un drum pe care îl putem construi împreună?