Vocea pe care nimeni nu o aude: Povestea bunicii mele, Marta

— Nu mai pune atâta sare, mamă, îi spuse mama bunicii, cu voce tăioasă, în timp ce eu stăteam la masa din bucătăria mică, privind cum ploaia lovea geamul. Bunica Marta nu răspunse. Mâinile ei tremurau ușor deasupra oalei cu ciorbă, iar ochii îi erau roșii. Am simțit un nod în gât. Era a treia oară săptămâna asta când o vedeam plângând pe ascuns.

Tata a intrat în cameră trântind ușa. — Iar te-ai certat cu mama ta? Ce are de data asta?

Mama a ridicat din umeri, obosită. — Nu vrea să înțeleagă că nu mai poate face totul singură. Dar nici nu acceptă ajutorul nostru.

Am vrut să strig: „Dar voi chiar nu vedeți cât de singură e?” Dar am rămas tăcută. Aveam șaisprezece ani și simțeam că vocea mea nu conta. Bunicul murise acum doi ani, iar de atunci bunica părea să se stingă încet, ca o lumânare uitată pe pervaz.

În satul nostru din Buzău, bătrânii nu se plâng. Își poartă durerile ca pe niște haine vechi, pe care nu le aruncă niciodată. Dar eu vedeam cum Marta, femeia care mă învățase să cos și să fac cozonaci, se micșora pe zi ce trece.

Într-o după-amiază, am găsit-o stând pe scaunul din curte, privind în gol. — Bunico, vrei să mergem la plimbare?

A clătinat din cap. — Nu mai am chef de nimic, draga mea. Toți au treabă, nimeni nu mai are timp de mine.

Am simțit furie. Cum puteau ai mei să nu vadă? În acea seară, la cină, am izbucnit:

— Trebuie să facem ceva pentru bunica! Nu vedeți că suferă?

Tata a oftat. — Giulia, toți avem probleme. Și ea trebuie să se adapteze.

— Dar nu e corect! E singură! De ce nu putem să o ajutăm mai mult?

Mama s-a uitat la mine cu ochii umezi. — Și eu mă simt vinovată, dar nu știu cum să mă apropii de ea. Mereu refuză orice propunere.

Seara aceea s-a terminat cu uși trântite și lacrimi ascunse sub pernă. Am început să scriu scrisori pentru bunica, lăsându-i-le sub pernă: „Te iubesc”, „Nu ești singură”, „Sunt aici pentru tine”. Nu mi-a spus niciodată nimic despre ele, dar într-o zi am găsit una dintre ele pusă la icoană.

Timpul trecea și bunica părea tot mai absentă. Într-o zi am găsit-o căzută în grădină. Am strigat după ajutor și tata a venit alergând. — Trebuie să chemăm salvarea!

La spital, medicul ne-a spus că a fost doar o amețeală, dar ar trebui supravegheată mai atent. Tata a început să vorbească despre azil.

— Nu! am țipat eu. Nu vreau să o trimitem acolo!

Mama a încercat să mă liniștească. — Giulia, uneori e mai bine pentru ei…

— Pentru cine? Pentru noi sau pentru ea?

Bunica nu a spus nimic. Doar s-a uitat la mine cu ochii ei mari și triști.

În zilele următoare am încercat să fiu cât mai mult cu ea. Am gătit împreună, am povestit despre copilăria ei, despre război și foamete, despre iubirea pentru bunicul. Într-o seară mi-a spus:

— Știi ce doare cel mai tare? Nu boala sau bătrânețea… ci faptul că simt că nu mai sunt de folos nimănui.

Am plâns împreună atunci. I-am promis că voi lupta pentru ea.

Am început să vorbesc cu vecinii, cu preotul din sat, cu asistenta medicală care venea din când în când. Încet-încet, am reușit să-i conving pe ai mei să accepte ajutorul unei femei din sat care venea zilnic să stea cu bunica.

Nu a fost ușor. Tata era mereu nemulțumit de cheltuieli, mama se simțea vinovată că nu poate face mai mult. Dar ceva s-a schimbat: bunica zâmbea mai des.

Într-o zi m-a luat de mână și mi-a spus:

— Mulțumesc că m-ai ascultat când nimeni altcineva n-a făcut-o.

Acum privesc în urmă și mă întreb: câți bătrâni ca Marta trăiesc în tăcere printre noi? Câți dintre noi avem curajul să-i ascultăm cu adevărat?

Poate că vocea lor e slabă, dar strigătul lor e puternic dacă avem urechi să-l auzim.

Oare chiar trebuie să ajungem la marginea pierderii ca să ne pese?