Telefonul care a spart liniștea: Călătoria Anei spre adevăr

— Ana, trebuie să vii la spital. Radu a avut un accident grav. Vocea Irinei, sora lui Radu, tremura la telefon. Am simțit cum mi se taie respirația, iar inima mi-a sărit din piept. Am lăsat totul baltă — cafeaua fierbinte, vasele nespălate, copilul încă adormit — și am fugit pe scări, cu mâinile tremurând. Pe drum, gândurile mi se învârteau haotic: dacă nu mai apuc să-l văd? Dacă…?

Când am ajuns la spital, Irina m-a întâmpinat cu ochii roșii și fața palidă. — E la terapie intensivă. Doctorii spun că e stabil, dar… Ana, trebuie să fii tare. Am simțit cum picioarele mi se înmoaie. Am intrat în salon și l-am văzut pe Radu, bărbatul pe care îl iubeam de doisprezece ani, conectat la aparate, cu fața tumefiată și mâinile zgâriate. M-am aplecat lângă el și i-am șoptit: — Sunt aici, dragule. Nu mă lăsa.

În timp ce stăteam acolo, cu ochii în lacrimi, am auzit ușa salonului deschizându-se încet. O femeie tânără, cu părul lung și ochii verzi, s-a strecurat timidă înăuntru. S-a uitat la mine, apoi la Radu, și a început să plângă în hohote. — Nu trebuia să se întâmple asta… Totul e vina mea! Am rămas împietrită. — Cine ești? am întrebat-o cu voce stinsă.

— Mă cheamă Laura… Eu… eu sunt colega lui Radu de la serviciu. Am venit să văd dacă e bine. Dar privirea ei trăda altceva — o durere mult prea personală pentru o simplă colegă. Irina a intrat și ea în salon și a tras-o pe Laura afară. Am rămas singură cu Radu și cu un gol imens în suflet.

În zilele următoare, Laura a venit de mai multe ori la spital. De fiecare dată încerca să evite privirea mea, dar nu reușea să-și ascundă lacrimile sau grija exagerată pentru soțul meu. Într-o seară, când am ieșit pe hol să iau aer, am surprins o discuție între ea și Irina.

— Nu pot să mai țin asta ascuns! Dacă Ana află… — Nu-i spune nimic! Nu acum! Nu vezi prin ce trece? Las-o să creadă ce vrea!

Am simțit cum sângele îmi fierbe în vene. Ce ascundeau? Ce trebuia să aflu? În acea noapte n-am dormit deloc. M-am uitat la Radu cum doarme sub efectul calmantelor și m-am întrebat dacă îl mai cunosc cu adevărat.

Când Radu s-a trezit din comă, primul lucru pe care l-a spus a fost: — Ana… iartă-mă! Am crezut că visez. — Pentru ce să te iert? l-am întrebat încet. A început să plângă ca un copil și mi-a spus printre sughițuri: — N-am vrut să te rănesc… Totul a scăpat de sub control…

Atunci am știut că trebuie să aflu adevărul. L-am luat de mână și i-am spus: — Spune-mi totul sau nu mai are rost să continuăm.

A doua zi, când medicii l-au lăsat să vorbească mai mult, Radu mi-a mărturisit că are o relație cu Laura de aproape un an. Că totul a început ca o prostie la birou, dar apoi s-au îndrăgostit. Că nu știa cum să-mi spună și că accidentul s-a întâmplat după ce s-au certat în mașină.

Am simțit că lumea mea se prăbușește. Am ieșit pe hol și am început să plâng în hohote. Irina a venit lângă mine și m-a luat în brațe: — Îmi pare rău, Ana… Am știut de ceva timp, dar nu am avut curajul să-ți spun.

Zilele următoare au fost un coșmar. Mama mea a venit din provincie să mă ajute cu copilul și m-a certat că „nu știu să-mi țin bărbatul acasă”. Tata a tăcut mâlc, dar îl vedeam cum oftează greu la fiecare masă. Prietenele mele mă sunau și îmi spuneau că „toți bărbații sunt la fel”, dar eu nu voiam consolare ieftină.

Într-o seară, când am ajuns acasă după o zi grea la spital, am găsit-o pe Laura așteptându-mă la ușă. — Ana, te rog… Lasă-mă să-ți explic! Am vrut s-o alung, dar ceva din privirea ei m-a făcut să o ascult.

— Nu am vrut niciodată să-ți iau locul. Radu mi-a spus că nu mai e fericit cu tine, că vrea să divorțeze… Dar nu a avut curajul să-ți spună adevărul. Eu… eu îl iubesc.

Am simțit un amestec de furie și milă pentru ea. — Și eu ce ar trebui să fac acum? Să dispar din viața voastră? Să mă prefac că nu s-a întâmplat nimic?

Laura a plecat plângând. Eu am rămas singură în apartamentul nostru mic din Drumul Taberei, cu copilul dormind liniștit în camera alăturată și cu sufletul sfâșiat între ură și dorința de a ierta.

Au trecut luni până când Radu s-a întors acasă după recuperare. Între noi era o tăcere apăsătoare. Încercam să ne purtăm normal pentru copil, dar fiecare gest era forțat, fiecare zâmbet fals.

Într-o zi am decis că nu mai pot trăi așa. L-am chemat pe Radu la masă și i-am spus:

— Trebuie să alegem: ori încercăm să ne iertăm și să mergem mai departe împreună, ori ne despărțim civilizat pentru binele copilului.

Radu a tăcut mult timp, apoi a spus:

— Nu pot trăi fără tine, Ana… Dar nici fără Laura nu pot.

Atunci am știut că trebuie să plec eu. Mi-am făcut bagajele și m-am mutat temporar la părinți cu copilul. Au urmat luni grele de terapie, nopți nedormite și întrebări fără răspuns.

Astăzi sunt încă în proces de vindecare. Încerc să-mi reconstruiesc viața pas cu pas, pentru mine și pentru copilul meu. Uneori mă întreb: oare câți dintre noi trăim mințiți doar pentru că ne e frică de adevăr? Și cât curaj ne trebuie ca să alegem ceea ce merităm cu adevărat?