O scrisoare care a schimbat totul – Prețul sacrificiului matern într-o familie românească

— Mama, ce faci? De ce plângi?
Vocea Irinei m-a smuls din transa în care mă aflam, cu scrisoarea încă mototolită în palmă. Era seara aceea de noiembrie, când vântul bătea ca un animal rănit pe la ferestrele apartamentului nostru din cartierul Titan. În bucătărie mirosea a ceai de tei și a pâine prăjită, dar în sufletul meu mirosea a sfârșit.

— Nu plâng, mamă. Doar… mi-a intrat ceva în ochi, am bâiguit, încercând să-mi șterg lacrimile cu dosul palmei.

Irina avea doar doisprezece ani atunci, dar ochii ei mari și negri vedeau mai mult decât aș fi vrut eu să recunoască. Ana, mezina, se juca pe covor cu păpușa ei preferată, neștiind că lumea noastră tocmai se prăbușise.

Scrisoarea era scurtă și rece: „Nu mai pot. Am nevoie de altceva. Îmi pare rău.” Atât. Doru, soțul meu de șaisprezece ani, tatăl fetelor mele, omul pe care îl credeam stâlpul casei noastre, plecase fără să privească înapoi.

În acea noapte nu am dormit deloc. Am stat pe marginea patului, ascultând respirația liniștită a fetelor și încercând să-mi adun gândurile. Cum aveam să le spun? Cum aveam să le cresc singură? Salariul meu de educatoare abia ne ajungea pentru chirie și mâncare. Nu aveam părinți la care să mă întorc — mama murise de cancer acum trei ani, iar tata nu mai vorbea cu mine de când m-am măritat cu Doru împotriva voinței lui.

A doua zi dimineață, am făcut clătite, ca să le îndulcesc vestea. Irina s-a uitat la mine cu suspiciune.

— Ce s-a întâmplat? Unde e tata?

Am simțit cum mi se strânge gâtul.

— Tata… are nevoie de o pauză. O să fim doar noi trei o vreme.

Ana a început să plângă. Irina s-a închis în camera ei și nu a mai vorbit cu mine două zile. În acele momente am simțit că am pierdut tot: soț, sprijin, încredere. Dar nu aveam voie să cedez.

Au urmat ani grei. M-am angajat suplinitor la o școală din Pantelimon ca să mai aduc un ban în casă. Seara coseam haine pentru vecine sau făceam teme cu copiii din bloc pe bani puțini. Fetele au crescut repede — prea repede pentru gustul meu. Irina s-a transformat într-o adolescentă tăcută și rebelă; Ana a devenit anxioasă și dependentă de mine.

Într-o seară, când Irina avea șaptesprezece ani și tocmai venise acasă târziu de la liceu, am avut prima noastră ceartă adevărată.

— De ce trebuie să muncesc eu după școală? De ce nu avem bani ca ceilalți? De ce nu ai făcut nimic să-l aduci pe tata înapoi?

Am simțit cum mă năpădesc lacrimile.

— Am făcut tot ce am putut! Am muncit zi și noapte ca să nu vă lipsească nimic!

— Nu asta voiam! Voiam o familie normală!

Ușa s-a trântit și am rămas singură în bucătărie, cu mâinile înmuiate în apă rece și inima frântă.

Anii au trecut ca un tren care nu oprește niciodată în gara ta. Fetele au terminat liceul — Ana cu note bune, Irina cu greu. Amândouă au plecat la facultate în alte orașe. Casa s-a golit brusc și liniștea a devenit apăsătoare.

Într-o duminică ploioasă, după ce am spălat vasele și am strâns masa singură, am găsit într-un sertar vechea scrisoare a lui Doru. Am citit-o din nou, cu mâinile tremurânde. M-am întrebat dacă ar fi trebuit să-l iert sau să-l caut. Poate că sacrificiul meu nu a fost destul; poate că am greșit undeva pe drum.

Irina mă sună rar. E mereu ocupată, mereu grăbită. Ana îmi trimite mesaje scurte: „Sunt bine”, „Am mult de învățat”. Uneori mă simt ca o umbră care bântuie prin propria viață.

Într-o seară, Ana m-a sunat plângând:

— Mamă… cred că nu pot să fac față la facultate. Mi-e dor de tine.

Am simțit cum mi se rupe sufletul.

— O să fie bine, puiule. Sunt aici pentru tine.

Dar vocea mea suna gol; nici eu nu mai credeam în propriile promisiuni.

Acum stau la fereastră și privesc cum plouă peste Bucureștiul cenușiu. Mă întreb dacă toate sacrificiile mele au avut vreun rost sau dacă am pierdut totul încercând să salvez ceva ce era deja sortit pieirii.

Oare merită să te anulezi pentru copiii tăi? Oare dragostea maternă ar trebui să fie atât de dureroasă? Spuneți-mi voi: câte dintre noi nu trăim aceeași poveste?