Între dreptate și liniște: Povestea mea cu fosta soacră

— Nu ai niciun drept să-mi ceri asta, Mariana! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce stăteam față în față cu fosta mea soacră, în bucătăria apartamentului pe care tocmai îl vândusem. Mâinile îmi erau reci, iar inima bătea nebunește. Paharul de apă din fața mea tremura pe masă, la fel ca mine.

— Ba am, draga mea! Ai uitat cine a pus banii la început? Dacă nu era familia noastră, nici nu vedeai tu apartament în București! a răspuns ea, ridicând tonul și privindu-mă cu acea privire rece pe care o știam prea bine.

Nu era prima dată când mă simțeam strivită între trecut și prezent. După divorțul de Mihai, fiul ei, crezusem că totul se va liniști. Dar nu. Mariana, fosta mea soacră, nu putea accepta că viața merge mai departe fără controlul ei. Acum voia jumătate din banii pe care îi obținusem din vânzarea apartamentului — apartamentul în care am crescut-o pe fiica mea, Ilinca, și în care am plâns nopți întregi după ce Mihai a plecat.

M-am ridicat brusc de la masă. — Mariana, am muncit ani de zile să plătesc ratele la bancă. Mihai n-a contribuit aproape deloc după ce a plecat. Știi bine asta!

Ea a oftat teatral și s-a uitat pe geam. — Nu mă interesează. Banii sunt ai familiei noastre. Tu ai fost doar o chiriașă cu acte.

Mi-am mușcat buza să nu plâng. Îmi venea să urlu. Toată viața am încercat să fiu corectă. Să nu rănesc pe nimeni. Dar acum simțeam că mă sufoc.

Am ieșit din bucătărie și m-am dus în camera Ilincăi. Ea stătea pe pat, cu telefonul în mână, dar privirea îi era tristă.

— Mama, ce se întâmplă? De ce țipă bunica?

M-am așezat lângă ea și i-am mângâiat părul. — E doar o discuție între adulți, iubita mea. Nu-ți face griji.

Dar știam că nu pot ascunde adevărul la nesfârșit. Ilinca avea 14 ani și înțelegea mai mult decât credeam eu.

Seara, după ce Mariana a plecat trântind ușa, am rămas singură cu gândurile mele. Am sunat-o pe sora mea, Anca.

— Nu-i da nimic! mi-a spus ea hotărât. Ești singura proprietară pe acte. Ce poate să-ți facă?

— Nu știu… Mă amenință că mă dă în judecată. Și… nu vreau scandaluri pentru Ilinca.

— Scandaluri oricum vor fi, dacă îi dai ce vrea. O să creadă că poate controla totul mereu.

Avea dreptate. Dar eram obosită de atâta luptă. După divorț, Mihai abia dacă mai dădea un telefon copilului. Mariana era singura care mai venea din când în când — dar numai ca să-mi amintească ce norocoasă am fost că m-au primit în familie.

În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la toate sacrificiile făcute: cum am renunțat la jobul meu de vis ca să pot avea grijă de Ilinca când era mică; cum am acceptat să locuim aproape de părinții lui Mihai pentru că „așa e mai bine pentru familie”; cum am suportat ani de zile privirile reci ale Marianei și comentariile ei răutăcioase despre „fetele de la țară”.

A doua zi am primit o scrisoare de la un avocat: Mariana mă chema oficial în instanță pentru „partea ei” din apartament.

Am început să plâng în mijlocul sufrageriei goale. M-am simțit trădată, umilită și singură. Dar apoi mi-am amintit de Ilinca și de ochii ei mari, speriați.

— Nu pot să cedez acum, mi-am spus cu voce tare.

Am mers la un avocat recomandat de Anca. Domnul Popescu m-a ascultat cu răbdare și mi-a explicat:

— Doamnă Stoica, dacă apartamentul este doar pe numele dumneavoastră și nu există acte care să dovedească o contribuție directă a Marianei sau a lui Mihai după căsătorie, nu are niciun drept legal.

— Dar dacă mă târâie prin tribunale ani de zile? Dacă Ilinca suferă?

— Din păcate, uneori trebuie să ne apărăm liniștea prin luptă. Altfel, nu o vom avea niciodată.

Am ieșit din biroul avocatului cu o hotărâre nouă în suflet. Nu mai eram fata speriată care accepta orice pentru pacea familiei. Eram mama Ilincăi și trebuia să-i arăt că demnitatea nu se negociază.

Procesul a durat opt luni. Mariana a venit la fiecare termen cu tot felul de martori: verișoare care „știau” că banii au venit de la ea; vecini care „au auzit” discuții despre bani; chiar și Mihai a apărut la un moment dat, dar s-a bâlbâit și n-a putut dovedi nimic concret.

În tot acest timp, Ilinca a început să mă întrebe tot mai des:

— Mama, tu chiar crezi că bunica ne vrea răul?

Nu știam ce să-i răspund fără să-i stric imaginea despre familie. Dar într-o seară i-am spus:

— Uneori oamenii fac lucruri greșite pentru că nu știu altfel să-și arate dragostea sau frustrarea. Important e să știm noi cine suntem și ce merităm.

Când judecătorul a dat verdictul — respingerea cererii Marianei — am simțit că respir pentru prima dată după ani întregi. Dar victoria nu a avut gustul dulce pe care îl visam. Mariana nu mi-a mai vorbit niciodată; Mihai a dispărut complet din viața Ilincăi; iar eu am rămas cu o liniște ciudată, aproape dureroasă.

Uneori mă întreb dacă merită să lupți pentru dreptate atunci când prețul e liniștea sufletească sau dacă ar fi fost mai bine să cedez puțin doar ca să pot merge mai departe fără atâtea răni.

Voi ce ați fi făcut în locul meu? E mai important să ai dreptate sau pace? Poate există o cale de mijloc pe care eu n-am văzut-o…