Când Telefonul Nu Mai Sună: Povestea Unei Mame Uitata

— Nu mai sună niciodată, șoptesc în timp ce privesc telefonul vechi de pe masă, cu tastele tocite de atâtea așteptări. E vineri seară, iar blocul e liniștit. Doar ceasul din bucătărie mai bate, răbdător, secundele. Mă uit la poza cu Vlad, băiatul meu, și cu nepoții, Andreea și Mihai. Zâmbesc toți larg, dar parcă zâmbetul lor s-a pierdut undeva între zilele astea goale.

— Mamă, nu pot să vin azi, avem mult de lucru la firmă, mi-a spus Vlad ultima dată, acum două săptămâni. Vocea lui era grăbită, aproape absentă. Am încercat să nu-l simt vinovat. „Lasă, mamă, înțeleg”, i-am răspuns, dar inima mea s-a strâns ca o frunză uscată.

M-am gândit mereu că dacă dau tot ce am mai bun, copiii mei nu vor uita niciodată de mine. L-am crescut singură după ce tatăl lui Vlad a murit într-un accident la combinat. Am muncit la croitorie zi-lumină ca să nu-i lipsească nimic. Îi coseam hainele pentru școală și îi puneam mereu pachet cu sandvișuri calde. Îmi amintesc cum venea acasă cu ochii mari și plini de vise: „Mamă, vreau să fiu inginer!”

Anii au trecut repede. L-am susținut să meargă la facultate la București. Am vândut verigheta ca să-i plătesc chiria în primul an. Când a terminat facultatea și s-a angajat, am simțit că mi-am împlinit menirea. Apoi a cunoscut-o pe Irina, s-au căsătorit și au avut doi copii minunați.

La început mă sunau des. Îmi povesteau despre primii pași ai Andreei, despre cum Mihai a spus primul cuvânt: „buni”. Îmi umpleau sufletul de bucurie. Mergeam la ei în fiecare duminică, găteam împreună sarmale și cozonaci. Dar încet-încet, vizitele s-au rărit. „Suntem ocupați”, „copiii au teme”, „avem musafiri”.

Acum stau singură într-un apartament mic din Drumul Taberei. Mă trezesc dimineața și mă gândesc: oare azi mă sună Vlad? Oare Andreea își mai amintește de bunica ei? Când aud pași pe hol, tresar sperând că e cineva de la ei. Dar e doar vecina de la trei care vine să ceară zahăr.

Într-o zi, m-am hotărât să merg neanunțată la ei. Am cumpărat prăjituri de la cofetărie și am luat autobuzul 168 până la capăt. Când am ajuns, am sunat la ușă cu inima cât un purice. Irina mi-a deschis cu un zâmbet forțat:

— Vai, mamă Maria, nu ne-ai sunat înainte… Vlad nu e acasă, copiii sunt la after-school… Poate altă dată?

Am simțit cum mi se taie picioarele. Am lăsat prăjiturile pe hol și am plecat fără să spun nimic. Pe drum spre casă am plâns ca un copil.

Seara, Vlad m-a sunat:
— Mamă, Irina mi-a zis că ai trecut pe la noi… Îmi pare rău că nu eram acasă.
— Nu-i nimic, dragul meu… poate data viitoare.

Dar știam că nu va fi prea curând.

Zilele au început să semene între ele: cafeaua amară dimineața, televizorul pe știri toată ziua și tăcerea apăsătoare a serii. Uneori mă uit pe geam la copiii care se joacă în fața blocului și mă întreb dacă Andreea și Mihai mai știu cum miroase plăcinta mea cu mere.

De Crăciun am făcut bradul singură. Am pus globurile vechi și instalația care pâlpâie stins. Am pregătit cozonac și sarmale ca pe vremuri. Am așteptat până târziu să sune cineva la ușă sau măcar telefonul. La miezul nopții am primit un mesaj: „Crăciun fericit, mamă! Sărut-mâna!”

Am plâns iar. Nu pentru că nu au venit, ci pentru că simțeam că nu mai fac parte din viața lor.

Într-o zi m-am întâlnit cu doamna Stanciu de la patru pe bancă în fața blocului.
— Ce faci, Maria? Nu te mai văd cu nepoții…
— Sunt mari acum… au alte treburi.
— Știi cum e… copiii uită repede cine i-a crescut.

M-a durut adevărul din vorbele ei. Seara am luat albumul cu poze vechi și am început să răsfoiesc amintirile: Vlad mic în brațele mele, prima lui zi de școală, excursia la mare când era copil…

Am decis să-i scriu o scrisoare lui Vlad:
„Dragul meu,
Nu vreau să te simți vinovat sau obligat să mă cauți mai des. Vreau doar să știi că mi-e dor de tine și de copii. Mi-e dor să vă aud râzând în casă, să vă gătesc mâncarea preferată și să vă povestesc despre copilăria ta. Poate într-o zi vei avea timp să stăm împreună ca altădată.
Cu drag,
Mama”

Nu știu dacă va citi vreodată scrisoarea asta sau dacă va înțelege cât de mult doare tăcerea dintre noi. Poate că fiecare generație uită sacrificiile celeilalte sau poate că viața modernă ne fură timpul și sufletul.

Mă întreb uneori: oare dragostea de mamă se uită? Sau pur și simplu nu mai avem loc în viețile copiilor noștri când cresc mari? Voi ce credeți — e vina noastră sau a lor că telefonul nu mai sună?