Rugăciunea care mi-a salvat nepoții: Povestea unei bunici între disperare și speranță

— Nu mai pot, Ileana! Nu mai pot! — vocea fiicei mele, Maria, răsuna spart prin telefon, ca un ecou al disperării. Era trecut de miezul nopții, iar afară ningea cu furie. M-am ridicat din pat cu inima strânsă, simțind că ceva rău se întâmplase. — Ce s-a întâmplat, mamă? — am întrebat, încercând să-mi stăpânesc tremurul vocii. — Rareș a fugit de acasă. Nu-l găsim nicăieri. Și Andreea plânge neîncetat. Nu știu ce să fac!

Rareș, nepotul meu cel mare, avea doar șaisprezece ani, dar în ultimul an se schimbase mult. De când tatăl lui, Mihai, plecase la muncă în Germania și nu mai dădea niciun semn de viață, Rareș devenise tot mai retras, irascibil și sfidător. Maria încerca să țină casa și copiii pe linia de plutire cu salariul ei de educatoare, dar era mereu obosită și nervoasă. Eu, Ileana, bunica lor, mă simțeam prinsă între două lumi: cea a durerii lor și cea a neputinței mele.

În acea noapte, am îngenuncheat lângă pat și am început să mă rog. Nu știu cât am stat acolo, cu mâinile strânse și ochii închiși, dar simțeam că doar Dumnezeu mă mai poate ajuta. „Doamne, nu-mi lăsa nepotul să se piardă! Dă-i Mariei putere! Ferește-i pe copii de rău!”

Dimineața m-a găsit tot în genunchi. Am sunat-o pe Maria. — L-au găsit? — Nu… Poliția spune că trebuie să așteptăm 24 de ore. Andreea nu vrea să mănânce nimic. — Vin la voi! — am spus hotărâtă.

Când am ajuns la apartamentul lor din cartierul Titan, atmosfera era apăsătoare. Andreea stătea ghemuită pe canapea, cu ochii umflați de plâns. Maria fuma nervos la geam. — Mamă, dacă i s-a întâmplat ceva? Dacă nu-l mai găsim niciodată? — Nu vorbi așa! Rareș e un copil bun, doar că suferă… Trebuie să avem credință.

Am luat-o pe Andreea în brațe și am început să-i spun povești despre copilăria Mariei, despre cum și ea fugea uneori de acasă când era supărată. Fata a zâmbit timid printre lacrimi. — Crezi că Rareș o să se întoarcă? — Da, draga mea. Dar trebuie să ne rugăm pentru el.

Seara am aprins o lumânare și am rostit împreună „Tatăl nostru”. Pentru prima dată după mult timp, am simțit o liniște ciudată coborând peste noi. Maria a început să plângă în hohote și mi-a spus: — Mamă, nu mai pot singură… Mi-e frică să nu greșesc cu copiii ăștia. — Nu ești singură! Suntem împreună și Dumnezeu e cu noi.

A doua zi dimineață, telefonul a sunat. Era Rareș. — Bunico… poți să vii după mine? Sunt la Gara de Nord. Vocea lui era stinsă, dar vie. Am alergat cât m-au ținut picioarele până la taxi. L-am găsit pe o bancă, cu geaca subțire și ochii roșii de nesomn. M-a privit rușinat: — N-am vrut să vă sperii… Dar nu mai suportam certurile dintre mama și tata la telefon. Și colegii râd de mine că tata ne-a părăsit.

L-am strâns tare în brațe și i-am șoptit: — Nu ești singur, Rareș! Și eu am trecut prin greutăți când eram mică. Dar rugăciunea m-a ajutat mereu să găsesc drumul spre casă.

Când am ajuns acasă, Maria l-a îmbrățișat plângând și i-a promis că va încerca să nu-l mai certe atât de des. Seara aceea a fost prima în care ne-am rugat toți patru împreună. Am simțit că Dumnezeu ne ascultase.

Au trecut luni de atunci. Rareș merge la consiliere la școală, Andreea a început să cânte la corul bisericii, iar Maria a găsit puterea să-i scrie lui Mihai o scrisoare sinceră despre ce simte. Nu s-au rezolvat toate peste noapte; încă avem zile grele, încă ne certăm uneori. Dar acum știm că nu suntem singuri.

Uneori mă întreb: oare câte familii ca a noastră trăiesc aceeași durere în tăcere? Oare câți copii fug pentru că nu mai pot duce povara conflictelor adulților? Dacă nu era credința mea și rugăciunea aceea din noaptea albă, oare ce s-ar fi ales de noi?

Poate că nu putem schimba lumea peste noapte, dar putem schimba lumea celor dragi nouă cu o rugăciune sinceră și cu puțină speranță.

Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu? Credeți că rugăciunea chiar poate uni o familie sau e doar o alinare temporară?