Ușa încuiată: Povestea unei familii la limită

— Nu mai pot, Radu! Nu mai pot să o văd cum intră peste noi, cum îți controlează fiecare pas! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce încercam să-mi stăpânesc lacrimile. Radu, soțul meu, stătea pe marginea patului, cu ochii în pământ. De cealaltă parte a ușii, știam că mama lui, doamna Viorica, asculta fiecare cuvânt.

Așa începe povestea mea. Mă numesc Irina și de șapte ani încerc să-mi construiesc o familie alături de Radu. Dar niciodată nu am simțit că suntem doar noi doi. De când ne-am mutat în apartamentul nostru din București, Viorica a avut cheia și a intrat oricând a vrut. La început, am crezut că e doar grijulie. Aducea plăcinte, făcea curat, schimba florile din vază. Dar curând am înțeles că nu era vorba despre grijă, ci despre control.

— Irina, nu așa se spală vasele! — îmi spunea pe un ton tăios, în timp ce mă privea cu ochii ei reci. — Și covorul ăsta… nu vezi că e plin de praf? Ce fel de femeie ești?

Radu încerca să mă liniștească. — Las-o, Irina, așa e ea… Nu vrea decât binele nostru.

Dar binele ei era sufocant. Într-o zi am găsit-o cotrobăind prin sertarele mele cu lenjerie. Altă dată mi-a aruncat hainele „nepotrivite” la gunoi. Când am rămas însărcinată, a venit cu lista ei de nume pentru copil și mi-a spus clar: „Sper că nu te gândești să-i pui un nume modern. În familia noastră nu există prostii din astea.”

Am încercat să vorbesc cu Radu. — E mama ta, dar e și viața noastră! Nu mai suport să mă simt ca o musafiră în propria casă!

El tăcea sau ridica din umeri. — Dacă îi iau cheia, o să sufere… Știi cât ține la mine.

Dar eu nu mai puteam. Într-o dimineață, după ce am găsit-o din nou în bucătărie, criticându-mi cafeaua și spunându-mi că „nu știu să fiu soție”, am izbucnit în plâns. M-am dus la serviciu cu ochii umflați și colega mea, Simona, m-a întrebat ce s-a întâmplat.

— Nu mai pot cu soacra! E peste tot! — i-am spus printre sughițuri.

Simona m-a privit lung și mi-a zis: — Irina, dacă nu pui tu limitele, nimeni nu o va face pentru tine.

În acea zi am luat decizia. Am sunat un lăcătuș și am schimbat yala. Când Viorica a venit după-amiază și a încercat să intre ca de obicei, a bătut furioasă în ușă.

— Ce-i asta? De ce nu merge cheia? — a strigat ea.

Am deschis ușa și i-am spus calm: — De azi înainte, te rog să ne suni înainte să vii. Avem nevoie de intimitate.

A izbucnit într-un șir de reproșuri: — Cum îndrăznești? După tot ce am făcut pentru voi! Eu v-am crescut pe amândoi! Tu mi-ai furat băiatul!

Radu a venit acasă și a găsit-o pe mama lui plângând pe scara blocului. Seara aceea a fost un coșmar. Radu era prins între două focuri.

— Irina, ai mers prea departe… E mama! Cum să-i faci una ca asta?

— Și eu sunt soția ta! Nu mai pot trăi sub dictatura ei!

Au urmat luni de tăcere apăsătoare. Viorica nu ne-a mai vorbit decât prin mesaje acide sau telefoane scurte. Radu s-a închis în el. Eu mă simțeam vinovată și eliberată în același timp.

Când s-a născut fetița noastră, Ana-Maria, Viorica a venit la spital cu un buchet imens de flori și cu același aer de superioritate.

— Să știi că nu te iert pentru ce ai făcut — mi-a șoptit la ureche când eram singură cu ea în salon. — Dar Ana-Maria e sânge din sângele meu.

Am privit-o drept în ochi: — Poate că într-o zi vei înțelege că nu poți controla totul.

Anii au trecut și relația noastră cu Viorica a rămas rece. Radu încă spera la o împăcare miraculoasă. Eu am învățat să-mi apăr casa și familia.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine. Dacă nu cumva am rupt ceva ce nu se mai poate repara vreodată. Dar apoi o văd pe Ana-Maria râzând liberă prin casă și știu că am ales corect.

Oare câți dintre voi ați avut curajul să puneți limite celor care vă sufocau? E vina noastră dacă ne dorim liniște în propria casă?