„De ce pentru ea mereu e mai mult?” – Povestea mea despre nedreptatea din familia soțului

— Iar pentru Cătălina ai pus două pungi de cireșe, mamă, iar nouă doar una? am întrebat, încercând să-mi stăpânesc vocea tremurândă, în timp ce soacra mea, doamna Viorica, își ștergea mâinile de șorțul cu flori.

Mihai s-a uitat la mine cu ochii mari, rugându-mă parcă să nu fac scandal. Dar nu mai puteam. Mă simțeam ca un copil pedepsit, deși eram femeie în toată firea, cu serviciu, cu rate la bancă și cu un soț care mă iubea. Dar aici, la țară, la casa părinților lui Mihai, eram mereu „fata de la oraș”, cea care nu știe să mulgă vaca și care nu e niciodată destul de bună.

— Lasă, mamă, că și voi aveți destule! a răspuns doamna Viorica, fără să mă privească. — Cătălina are copii mici, are nevoie de mai multe.

Mi-am mușcat buza. Era mereu aceeași poveste. Cătălina, sora lui Mihai, era „săraca”, „neajutorata”, „mama eroină” cu doi copii mici și un soț care lucra sezonier în Italia. Noi? Noi eram „norocoșii” care trăiau la oraș și aveau tot ce le trebuie. Nimeni nu vedea că și noi ne luptam cu facturile, cu stresul de la serviciu, cu lipsa timpului pentru noi doi.

În fiecare weekend veneam aici să ajutăm: curățam grădina, tundeam iarba, vopseam gardul. Mihai se ocupa de lemne sau repara acoperișul șurii. Eu spălam geamuri sau făceam zacuscă alături de soacră. Dar la finalul zilei, când se împărțeau bunătățile din beci sau banii strânși din vânzarea laptelui, Cătălina primea mereu mai mult.

— Nu te mai supăra, iubito, mi-a șoptit Mihai în drum spre casă, într-o duminică seară. — Știi cum e mama…

— Nu știu! am izbucnit eu. — Nu știu cum e să fii mereu pe locul doi în familia în care ar trebui să mă simt acasă!

Mihai a tăcut. Și el simțea nedreptatea, dar nu voia să-și supere mama. Între noi s-a lăsat o tăcere grea. În acea noapte n-am dormit aproape deloc. M-am gândit la toate momentele în care am încercat să fiu o noră bună: când am adus prăjituri făcute de mine, când am ajutat-o pe soacră la spital după operație, când am stat cu copiii Cătălinei ca ea să poată merge la dentist. Nimic nu părea suficient.

Într-o zi de vară, când am ajuns iar la țară, am găsit-o pe doamna Viorica împărțind banii din vânzarea porcilor. Cătălina era deja acolo și număra bancnotele.

— Mamă, dar noi? am întrebat eu timid.

— Voi aveți salarii bune la oraș! a răspuns ea scurt. — Cătălina are nevoie.

Atunci am simțit că ceva s-a rupt în mine. Am ieșit în curte și am plâns lângă gardul proaspăt vopsit de Mihai. M-a găsit acolo cumnatul meu, Sorin.

— Nu te mai consuma, Livia… a zis el încet. — Așa a fost mereu aici. Cătălina e fata cea mică și răsfățată.

— Dar Mihai? El nu contează?

Sorin a ridicat din umeri: — El e băiatul care trebuie să se descurce singur.

Am început să evit vizitele la țară. Îi spuneam lui Mihai că am mult de lucru sau că nu mă simt bine. El mergea singur și se întorcea tot mai abătut. Într-o seară m-a luat de mână:

— Livia, nu vreau să ne pierdem din cauza lor…

Am izbucnit: — Dar nici nu pot trăi mereu cu sentimentul că nu sunt parte din familia ta!

Am decis să vorbesc deschis cu doamna Viorica. Într-o duminică am mers doar eu și Mihai. Am găsit-o pe soacră făcând plăcinte.

— Mamă… a început Mihai timid… Livia vrea să-ți spună ceva.

Mi-am adunat curajul:

— Doamnă Viorica… mă simt mereu pe locul doi aici. Știu că o iubiți pe Cătălina și vreți să o ajutați, dar și noi avem nevoie uneori de sprijin sau măcar de recunoaștere…

Soacra s-a uitat lung la mine:

— Tu ai tot ce-ți trebuie! Ai serviciu bun, ai casă frumoasă… Ce-ți mai lipsește?

— Să simt că fac parte din familie…

A tăcut mult timp. Apoi a oftat:

— Poate n-am știut să vă arăt… Dar Cătălina e mai slabă… Mereu a fost…

Am plecat acasă fără răspunsuri clare. Relația noastră cu părinții lui Mihai a rămas rece o vreme. Dar între mine și Mihai s-a schimbat ceva: am început să vorbim deschis despre ce simțim și să ne susținem unul pe altul.

Uneori mă întreb dacă voi fi vreodată acceptată cu adevărat în familia lui Mihai sau dacă voi rămâne mereu „fata de la oraș”. Poate că unele răni nu se vindecă niciodată complet… Dar oare câți dintre noi nu trăim cu sentimentul că suntem mereu pe locul doi în propria familie?