Nu Am Fost Invitată: Povestea Unei Mame Vitregi și a Unui Dor Nespus

— Nu pot să cred, Sorina! Cum adică nu ai fost invitată? Vocea prietenei mele, Ioana, răsuna în bucătăria mică, printre aburii cafelei de dimineață. M-am uitat la ea, cu ochii roșii de nesomn și sufletul greu ca o piatră.

— Nu știu ce să cred, Ioana. Poate că… poate că n-am fost niciodată cu adevărat mama ei. Poate că am greșit undeva, dar nu știu unde.

Așa a început totul. Cu un mesaj pe WhatsApp de la o cunoștință: „Felicitări pentru nuntă! Ce frumoasă a fost Mara!” Am simțit cum mi se taie respirația. Mara, fata soțului meu din prima căsătorie, pe care am crescut-o de la zece ani, se măritase. Fără să mă invite. Fără să-mi spună măcar.

Mi-am petrecut toată ziua încercând să găsesc un motiv. Să-mi amintesc dacă am spus sau am făcut ceva greșit. Am rememorat serile când îi citeam povești, zilele când îi făceam pachețel pentru școală, discuțiile noastre despre băieți, despre vise, despre frici. Oare toate astea nu au însemnat nimic?

Seara, când a venit acasă soțul meu, Mihai, l-am întrebat direct:

— Știai că Mara se mărită?

A ezitat o clipă. Apoi a dat din cap.

— Da… mi-a spus acum două săptămâni. Mi-a zis să nu-ți spun. Că nu vrea să fie discuții.

Am simțit cum mi se rupe ceva în piept. M-am ridicat de la masă și am ieșit pe balcon, încercând să-mi ascund lacrimile. Mihai a venit după mine.

— Sorina, te rog… Nu știu ce s-a întâmplat între voi două. Poate ar trebui să o suni.

— Să o sun? Să o întreb de ce nu m-a vrut acolo? Să mă umilesc?

Nu am dormit toată noaptea. Am stat cu ochii în tavan și m-am gândit la toate momentele când Mara îmi spunea „mamă”, la toate certurile mici care păreau uitate, la adolescența ei furtunoasă când eu eram singura care o asculta. Și totuși… undeva, ceva s-a rupt.

A doua zi am primit un mesaj de la Mara: „Sper că nu te-ai supărat prea tare. Am vrut să fie ceva restrâns.” Atât. Nicio explicație reală. Nicio urmă de regret.

Am răspuns după câteva ore: „Sper să fii fericită.” Atât am putut scrie.

Au urmat zile lungi și grele. Mihai încerca să mă liniștească, dar simțeam că și el e prins între două lumi: fata lui și femeia cu care își împarte viața de doisprezece ani. Mama Marei, fosta lui soție, era mereu prezentă în umbră, cu privirea ei tăioasă și cuvintele acide aruncate la fiecare întâlnire de familie: „Sorina nu e mama ta adevărată.”

Poate că Mara a crezut-o mereu. Poate că eu doar am umplut un gol temporar.

Într-o seară, după ce Mihai a adormit, am luat albumul cu poze vechi. Am găsit poza de la serbarea ei din clasa a opta: Mara cu coroniță, eu lângă ea, ținând-o de mână. Zâmbea larg atunci. Oare chiar nu a contat nimic?

M-am hotărât să merg la ea acasă. Aveam nevoie de răspunsuri.

A deschis ușa mirată:

— Sorina… Ce cauți aici?

— Vreau doar să știu de ce. Atât.

A oftat adânc și m-a poftit înăuntru. Am stat față în față la masa din bucătăria ei mică.

— Nu e vorba despre tine… E despre mine. Am simțit mereu că trebuie să aleg între tine și mama. Și… mi-a fost teamă că dacă te invit, mama va face scandal. Nu voiam să stric ziua aceea.

— Dar eu? Eu ce sunt pentru tine?

A tăcut mult timp.

— Ești… ai fost mereu acolo pentru mine. Dar lumea nu vede asta. Și uneori nici eu nu știu cum să gestionez totul.

M-am ridicat încet.

— Să știi că doare mai tare decât orice scandal ar fi putut face mama ta.

Am plecat fără să mai spun altceva. Pe drum spre casă m-am gândit la toți anii în care am încercat să fiu „mama bună”, fără să cer nimic în schimb. La toate familiile recompuse din România, unde copiii sunt prinși între două lumi și adulții încearcă să repare ce nu au stricat ei.

Au trecut luni de atunci. Relația mea cu Mara e rece, distantă. Mihai încearcă să ne apropie, dar eu nu mai pot forța nimic.

Uneori mă întreb: oare cât valorează dragostea pe care o dăm dacă nu e recunoscută? Putem ierta absența când doare mai tare decât orice prezență? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?