Tata la azil: decizia care mi-a sfâșiat familia
— Nu pot să cred că faci asta, Irina! Cum poți să-l lași acolo? Vocea mamei răsuna în bucătăria mică, printre aburii cafelei reci și mirosul de ploaie care intra pe geam. Mă uitam la mâinile mele, strânse pe cana de ceai, încercând să nu izbucnesc în plâns. Tata era în camera de alături, privind absent pe fereastră, cu ochii pierduți undeva departe, poate în copilăria lui din satul natal.
— Nu mai pot, mamă. Nu mai pot singură. Nu vezi că nu mă mai recunoaște? Că mă întreabă cine sunt? Că se rătăcește prin casă noaptea și nu mai știe unde e?
Mama a oftat adânc și a dat din cap a neputință. Fratele meu, Mihai, stătea rezemat de tocul ușii, cu brațele încrucișate și privirea tăioasă.
— Dacă ai fi avut mai multă răbdare… Dacă nu te-ai fi grăbit…
— Mihai, tu vii o dată pe lună să-l vezi. Eu sunt aici zi de zi. Nu știi cum e să-l găsești dimineața încercând să iasă afară în pijama, în frig, căutându-și părinții morți de zeci de ani!
A urmat o tăcere apăsătoare. În acea seară, am făcut bagajul tatei. Două cămăși, pijamaua preferată, fotografia cu noi toți la mare, în 1998. El nu a spus nimic. S-a lăsat condus ca un copil obosit.
Ploua cu găleata când am ajuns la azilul din marginea orașului. O clădire veche, cu miros de dezinfectant și voci stinse pe coridoare. O asistentă tânără, cu ochi blânzi, l-a luat de braț.
— Bun venit, domnule Popescu! Haideți să vă arăt camera dumneavoastră.
Tata s-a uitat la mine o clipă, parcă încercând să mă recunoască. Am simțit un nod în gât care nu m-a mai părăsit nici azi.
Seara aceea a fost începutul sfârșitului pentru familia noastră. Mama nu mi-a mai vorbit o săptămână. Mihai mi-a trimis doar un mesaj sec: „Sper că poți dormi liniștită.”
Zilele au trecut greu. M-am dus la serviciu ca un robot, evitând privirile colegilor care știau ce s-a întâmplat. Vecina de la trei m-a întrebat într-o zi:
— Irina, dar tatăl tău? Nu l-am mai văzut…
Am simțit cum mă ard obrajii de rușine și am bâiguit ceva despre „îngrijire specializată”.
În fiecare sâmbătă mergeam la azil. Tata era tot mai absent. Uneori mă întreba dacă sunt asistenta lui. Alteori îmi zâmbea vag și îmi spunea „mamă”. Am început să mă întreb dacă am făcut bine. Dacă nu cumva l-am abandonat exact când avea mai multă nevoie de mine.
Într-o zi, am găsit-o pe mama plângând în bucătărie.
— Nu pot să-l vizitez, Irina… Nu pot să-l văd acolo… Parcă nu mai e el…
Am luat-o în brațe și am plâns amândouă. Mihai a venit abia după două luni. A ieșit din azil palid la față.
— Ai avut dreptate… Dar tot nu pot să te iert.
Asta a durut cel mai tare. Să știu că am făcut ce trebuia și totuși să fiu vinovată în ochii lor.
Au trecut doi ani de atunci. Tata nu mă mai recunoaște deloc. Mama s-a îmbolnăvit de inimă. Mihai vorbește cu mine doar când e strict necesar. Casa noastră e plină de tăceri și regrete.
Uneori mă gândesc dacă ar fi fost altfel dacă l-aș fi ținut acasă. Poate că nu m-ar fi urât nimeni. Poate că tata ar fi murit printre ai lui, nu printre străini în halate albe.
Dar apoi îmi amintesc nopțile când îl găseam plângând pe hol sau când aproape a dat foc bucătăriei uitând aragazul pornit. Și mă întreb: câte sacrificii poate duce un om până se rupe?
Acum trăiesc cu această vinovăție ca o haină grea pe umeri. O port peste tot: la serviciu, la cumpărături, în somn.
Poate că nu există decizii corecte sau greșite când vine vorba de părinți bolnavi și bătrâni. Poate că doar alegem răul cel mai mic și sperăm să fim iertați într-o zi.
Voi ce ați fi făcut? Există vreo cale prin care să nu-ți pierzi familia atunci când trebuie să alegi între datoria față de părinți și propria viață?