„De când am ieșit la pensie, copiii mei mă sună zilnic. Dar oare chiar le pasă?”

— Mamă, ai mâncat azi? vocea Ioanei răsună în telefon, plată, ca un mesaj înregistrat. Mă uit pe geam la ploaia care lovește sticla și-mi strâng halatul pe mine, de parcă frigul vine din interior.

— Da, Ioana, am mâncat, răspund încet. Dar tu? Cum ești?

— Bine, mamă, sunt la serviciu. Te sun mâine, da? Te pup.

Nici nu apuc să spun altceva că deja aud tonul de ocupat. Închid ochii și încerc să-mi amintesc ultima dată când Ioana a venit să mă vadă fără să fie ziua mea sau vreo sărbătoare. Nu-mi amintesc. Poate anul trecut, când am avut tensiunea mare și m-au dus la spital.

Mă ridic greu din fotoliu și mă uit la poza de pe perete: eu, cu soțul meu, Petre, și cei trei copii ai noștri – Ioana, Radu și Cristina – la mare, în 1997. Petre zâmbea larg, iar copiii se țineau de mâna mea. Atunci nu știam că peste doi ani Petre avea să plece cu altcineva și să mă lase singură cu trei copii mici într-un apartament de două camere din Drumul Taberei.

— Nu vreau să te mai văd! urlase Ioana la el atunci. Avea doar doisprezece ani.

— O să ne descurcăm, le-am spus eu copiilor în seara aceea, strângându-i la piept. Dar nu știam cum.

Anii au trecut greu. Am muncit ca profesoară de română până la epuizare. Am făcut meditații seara ca să pot plăti facturile și rechizitele lor. Radu s-a apucat de muncă încă din liceu ca să mă ajute. Cristina era mereu bolnavă și trebuia să lipsesc de la școală ca s-o duc la doctori. Nu m-am plâns niciodată. Pentru ei am trăit.

Acum sunt pensionară. Casa e tăcută. Doar ceasul din sufragerie mai bate ritmic, ca o inimă obosită.

Telefonul sună din nou. E Radu.

— Mamă, ce faci?

— Bine, Radule. Tu?

— Sunt pe fugă, dar voiam să văd dacă ești ok. Ai nevoie de ceva?

— Nu, dragul meu. Mulțumesc că ai sunat.

— Bine, mamă. Vorbim mâine.

Închid telefonul și simt un gol în stomac. Parcă fiecare dintre ei bifează un task: „Sun-o pe mama”. Nu-i aud râzând, nu-i aud povestind nimic despre viețile lor. Nu mă întreabă ce simt sau dacă mi-e dor de ei. Doar „ai mâncat?”, „ești bine?”, „ai nevoie de ceva?”.

Cristina nu m-a sunat azi. Probabil e ocupată cu fetița ei și cu soțul care lucrează în construcții prin Germania. Ultima dată când a venit pe la mine a stat doar o oră și a tot privit la ceas.

— Mamă, tu ai făcut testament? m-a întrebat atunci din senin.

Am simțit cum mi se strânge inima.

— Nu încă… De ce întrebi?

— Așa… să știu și eu…

Nu i-am răspuns. De atunci mă tot gândesc: oare pentru asta mă sună zilnic? Să fie siguri că nu pățesc nimic înainte să împart casa și puținele economii?

Într-o duminică ploioasă, îmi fac curaj și îi chem pe toți trei la masă. Gătesc sarmale și cozonac, ca pe vremuri. Când vin, atmosfera e rece. Ioana stă cu ochii în telefon, Radu vorbește doar despre serviciu, Cristina se joacă absent cu lingura în farfurie.

— Vreau să vorbim ceva serios, le spun încet.

Toți ridică privirea.

— Am simțit în ultima vreme că mă sunați doar din obligație…

Ioana oftează.

— Mamă, nu e adevărat!

Radu se uită la Cristina și apoi la mine.

— Mamă, avem viețile noastre… Dar te iubim!

Cristina tace.

— Atunci de ce nu veniți niciodată fără motiv? De ce nu povestiți cu mine? De ce simt că tot ce contează e… moștenirea?

Tăcere grea. Aud doar ploaia bătând în geam.

Cristina izbucnește:

— Mamă, nu e ușor! Eu sunt singură cu copilul aproape tot timpul! Nu mai am timp nici pentru mine!

Ioana ridică tonul:

— Și eu lucrez câte zece ore pe zi! Ce vrei să facem? Să venim zilnic?

Radu încearcă să calmeze spiritele:

— Hai să nu ne certăm…

Simt lacrimile cum îmi curg pe obraji.

— Nu vreau nimic altceva decât să știu că vă pasă cu adevărat… Să simt că sunt mama voastră, nu o povară sau o sursă de bani…

Se lasă liniștea. Ioana vine lângă mine și mă ia în brațe pentru prima dată după ani buni.

— Iartă-ne, mamă… Poate am uitat cum e să fim împreună fără griji…

Cristina plânge încet.

După acea zi, telefoanele au devenit mai rare, dar vizitele mai lungi și mai calde. Uneori stăm la povești până târziu sau gătim împreună ca pe vremuri. Dar rana suspiciunii rămâne undeva adânc în sufletul meu.

Mă întreb adesea: oare dragostea copiilor noștri poate supraviețui grabei vieții moderne? Sau bătrânețea ne transformă pe toți în umbre ale trecutului nostru?