Între iubire de mamă și frica de a pierde: Povestea unei alegeri imposibile

— Mamă, nu mai pot. Ori o accepți pe Irina, ori… nu știu ce să mai fac!
Vlad stătea în fața mea, cu ochii umezi, dar hotărâți. Îmi tremurau mâinile pe cana de ceai, iar inima îmi bătea nebunește. Parcă nu-l mai recunoșteam pe băiatul meu.
— Vlad, te rog… gândește-te! Are 38 de ani, tu abia ai împlinit 28! Și are trei copii, Vlad! Trei!
— Și ce dacă? îi iubesc și pe ei. O iubesc pe Irina. Nu pot să trăiesc fără ea.

M-am ridicat brusc și am început să mă plimb prin sufragerie, încercând să-mi adun gândurile. Pe perete, poza lui Vlad de la absolvire părea din altă viață. Atunci visam să-l văd la casa lui, cu o fată tânără, poate din satul nostru, să-mi aducă nepoți „ai noștri”. Nu mă gândeam niciodată că va veni acasă cu o femeie divorțată, cu trei copii dintr-o căsnicie eșuată.

— Mamă, nu vreau să te pierd. Dar nici pe ea nu pot s-o pierd. Dacă nu poți să accepți… nu știu dacă mai are rost să vin pe aici.

Cuvintele lui au căzut ca un cuțit. Am simțit cum mi se taie respirația. Vlad era tot ce aveam. Soțul meu murise acum șapte ani, iar Vlad îmi era sprijin și lumină. Cum să-l pierd? Dar cum să accept ceva ce simțeam că nu e bine pentru el?

În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am frământat, am plâns în pernă, am dat telefoane surorii mele, Mariana, care m-a certat:

— Lenuța, lasă-l! E viața lui! Dacă îl forțezi, îl pierzi de tot.

Dar eu nu puteam. În sat deja se vorbea. Vecina mea, tanti Viorica, mi-a spus direct:

— Auzi, Lenuțo, cică Vlad al tău se însoară cu una mai bătrână ca el! Și cu copii după ea! Vai de capul tău…

M-am simțit umilită. Toată viața am muncit să-i fie bine lui Vlad. Am făcut sacrificii, am stat la cozi pentru lapte și carne când era mic, am renunțat la haine noi ca să-i cumpăr manuale și haine pentru școală. Și acum… asta era răsplata?

Câteva zile am refuzat să vorbesc cu el. Îi trimiteam mesaje scurte: „Sunt ocupată”, „Nu pot azi”. El insista:

— Mamă, hai să vii la noi la masă. Să-i cunoști pe copii.

Am cedat într-o duminică. Am intrat în apartamentul Irinei cu inima cât un purice. Ea m-a întâmpinat cu un zâmbet timid:

— Bună ziua, doamnă Elena. Mă bucur că ați venit.

Copiii ei — Daria (14 ani), Radu (10 ani) și Andreea (6 ani) — m-au privit curioși. Daria a venit spre mine:

— Bunica Elena? Pot să-ți arăt desenul meu?

Am simțit un nod în gât. Nu eram pregătită pentru asta. Vlad m-a luat de mână:

— Mamă, uite cât sunt de minunați.

Irina a gătit sarmale și cozonac — încerca să mă cucerească. Dar eu vedeam doar diferențele: ea era obosită, cu riduri la colțul ochilor; copiii erau gălăgioși și nu semănau deloc cu Vlad.

La masă am încercat să fiu politicoasă:

— Sarmalele sunt bune… Dar copiii voștri unde sunt? La tatăl lor?

Irina a roșit:

— Nu… Tatăl lor nu îi mai caută de doi ani.

Am simțit o milă ciudată pentru ea și copiii ei. Dar tot nu puteam accepta ideea că Vlad va crește copiii altuia.

Seara, acasă, am izbucnit:

— Vlad, tu chiar vrei să-ți ratezi viața? Să crești copiii altuia? Să fii bârfit toată viața?

El a răspuns calm:

— Mamă, eu vreau să fiu fericit. Nu mă interesează gura lumii.

Au urmat luni de tăcere și certuri. Nu venea acasă decât rar. Eu mă simțeam tot mai singură și mai neputincioasă. Într-o zi am primit o scrisoare de la Daria:

„Bunica Elena,
Știu că nu mă placi prea mult, dar eu mi-aș dori să fim prietene. Mama plânge uneori din cauza ta și Vlad e trist. Poate ai putea veni la serbarea mea de la școală?”

Am plâns ore întregi după ce am citit scrisoarea. Mi-am dat seama că nu doar Vlad suferea — ci și acești copii care nu aveau nicio vină.

Într-o seară am mers la biserică și m-am rugat pentru liniște. Preotul m-a întrebat:

— Ce te apasă pe suflet, Lenuță?

I-am spus totul printre lacrimi.

— Fata mea, dragostea adevărată nu ține cont de vârstă sau trecut. Dacă Vlad e fericit, tu trebuie să fii fericită pentru el.

Am plecat acasă cu sufletul mai ușor. A doua zi am sunat-o pe Irina:

— Pot să vin la serbarea Dariei?

Vocea ei a tremurat:

— Sigur… Mulțumesc!

La serbare am stat lângă Vlad și Irina. Daria mi-a făcut cu mâna de pe scenă și mi-a zâmbit larg. Pentru prima dată am simțit că poate există loc pentru toți în inima mea.

Nu spun că a fost ușor sau că am scăpat de prejudecățile mele peste noapte. Încă mă doare când aud vorbele vecinelor sau când mă gândesc că Vlad n-o să aibă „copiii lui”. Dar văd cât e de fericit și cât de mult îi iubește pe acei copii.

Poate că viața nu e așa cum ne-o imaginăm noi, mamele. Poate că fericirea copiilor noștri e mai importantă decât visele noastre pentru ei.

Mă întreb: câte dintre noi suntem gata să renunțăm la orgoliu pentru dragostea copiilor noștri? Sau ne lăsăm conduse de frică și prejudecată? Voi ce ați face în locul meu?