Dincolo de Zâmbetul Victoriei: Povestea unei Învățătoare de Grădiniță

— Victoria, de ce ai desenat doar cu negru azi? am întrebat-o încet, aplecându-mă spre masa ei mică, acoperită cu foi mototolite și creioane tocite.

Fetița a ridicat privirea spre mine, ochii ei mari, căprui, plini de o tristețe pe care rar o vezi la un copil de cinci ani. Nu mi-a răspuns. Și-a strâns desenul la piept, ca și cum ar fi vrut să-și ascundă sufletul.

Așa a început totul. Eu, Irina, educatoare la o grădiniță dintr-un cartier modest din Ploiești, mă obișnuisem cu povești grele. Dar Victoria era altfel. Era tăcută, retrasă, mereu cu privirea în pământ. Nu se juca cu ceilalți copii, nu râdea niciodată cu poftă. La început am crezut că e doar timidă. Dar apoi am observat vânătăile de pe brațul ei mic, ascunse sub mâneca lungă a bluzei.

Într-o zi, la ora de poveste, când ceilalți copii se înghesuiau lângă mine să asculte basmul, Victoria stătea la distanță. Am încercat să o atrag în jocuri, să îi câștig încrederea. Am vorbit cu mama ei, doamna Lidia, o femeie obosită, cu ochii roșii și mâinile crăpate de muncă. „E doar mai sensibilă”, mi-a spus ea grăbită, evitându-mi privirea.

Dar într-o dimineață friguroasă de noiembrie, când am văzut-o pe Victoria venind la grădiniță fără geacă, tremurând de frig, am știut că trebuie să fac ceva. Am luat-o deoparte și i-am dat geaca mea. „Mulțumesc”, a șoptit ea abia auzit. Atunci am văzut lacrimile care îi curgeau pe obraz.

Am început să fiu atentă la fiecare detaliu: cum nu mânca niciodată tot prânzul, cum adormea la masă sau cum tresărea la fiecare zgomot mai puternic. Într-o zi, când ceilalți copii desenau fluturi și soare, Victoria a desenat o casă neagră și un omuleț mic într-un colț. Am simțit un nod în gât.

Am discutat cu directoarea grădiniței, doamna Popescu. „Nu putem face mare lucru fără dovezi clare”, mi-a spus ea cu voce joasă. „Poate ar trebui să vorbim cu asistența socială.”

În acea seară am stat mult timp pe gânduri. Oare nu risc să-i fac mai mult rău Victoriei dacă intervin? Dar dacă nu fac nimic?

A doua zi am sunat la Protecția Copilului. Au venit două doamne serioase care au discutat cu Victoria și cu părinții ei. Tatăl fetei, domnul Mihai, era un bărbat masiv, cu voce groasă și privire tăioasă. „Nu vă băgați unde nu vă fierbe oala!”, mi-a spus printre dinți când a aflat că eu am sunat.

După vizita asistenților sociali, Victoria a lipsit trei zile de la grădiniță. M-am temut pentru ea ca niciodată. În a patra zi a venit înapoi, dar era și mai retrasă decât înainte. Nu mai voia să deseneze deloc.

Într-o după-amiază ploioasă, am găsit-o plângând în baie. M-am așezat lângă ea pe gresia rece.
— Vrei să-mi spui ce s-a întâmplat?
Ea a dat din cap că nu.
— Ți-e frică?
A ezitat o clipă și apoi a dat din cap că da.

Am simțit atunci cât de neputincioasă sunt. Toată dragostea mea de educatoare nu putea să-i vindece rănile invizibile. Am încercat să vorbesc din nou cu mama ei, dar femeia părea și mai speriată decât înainte.

În zilele următoare am observat că ceilalți copii au început să o marginalizeze pe Victoria. „E ciudată”, spunea Raluca într-o zi. „Nu vorbește cu nimeni.” Am încercat să le explic copiilor că fiecare are povestea lui și că trebuie să fim buni unii cu alții. Dar copiii simt când ceva nu e în regulă.

La serbarea de Crăciun, când toți copiii au urcat pe scenă să cânte colinde, Victoria a rămas în spate, ascunsă după cortină. Am mers la ea și i-am spus:
— Dacă vrei, poți sta lângă mine.
Ea m-a prins strâns de mână și a stat acolo tot timpul spectacolului.

După vacanța de iarnă, Victoria nu s-a mai întors la grădiniță. Am aflat că familia s-a mutat la țară, la bunici. N-am mai știut nimic despre ea mult timp.

Au trecut ani de atunci. Uneori mă întreb dacă am făcut bine ce am făcut sau dacă puteam face mai mult. Poate că intervenția mea i-a adus doar mai multă suferință Victoriei sau poate că i-a dat o șansă la o viață mai bună.

Multe nopți mă gândesc la ochii ei triști și la zâmbetul acela timid pe care l-am văzut atât de rar.

Oare cât de mult poate schimba viața unui copil atenția unui adult? Și câți copii ca Victoria trec zilnic pe lângă noi fără ca cineva să le vadă suferința?