Noaptea în care am pierdut-o pe Ana – și am regăsit-o: O poveste despre frică, speranță și răni de familie

— Ana! Ana, răspunde-mi! — vocea mea a spart liniștea nopții ca un geam spart. M-am trezit brusc, cu inima bubuindu-mi în piept, simțind o răceală care nu avea nimic de-a face cu temperatura din cameră. Am întins mâna spre pătuțul Anei, iar când am atins-o, era inertă, ca o păpușă de cârpă. Nu respira. Nu scotea niciun sunet. În acea secundă, timpul s-a oprit.

Nu știu cum am ajuns la spital. Îmi amintesc doar țipetele mele, pașii grăbiți ai lui Radu pe hol, lumina albastră a ambulanței care ne-a înghițit pe amândouă. În tot haosul acela, am simțit cum se deschide o rană veche în mine, una pe care am încercat ani la rând să o ascund sub covorul grijilor zilnice.

Radu era lângă mine, dar părea la kilometri distanță. Îmi strângea mâna mecanic, fără să mă privească în ochi. — O să fie bine, Irina, o să vezi… — a șoptit el, dar vocea îi tremura. Știam că nu crede ce spune. Și eu nu-l credeam.

În sala de așteptare, timpul s-a dilatat. Am început să mă gândesc la mama mea, la felul în care m-a crescut după ce tata a plecat fără să se uite înapoi. Mereu mi-a spus că trebuie să fiu puternică, să nu arăt niciodată slăbiciune. Dar acum eram doar o mamă disperată, incapabilă să-și salveze copilul.

Telefonul mi-a vibrat în buzunar. Era sora mea, Alina. — Irina, ce s-a întâmplat? Am văzut mesajul tău… — vocea ei era plină de panică. — Ana nu mai respiră… Sunt la spital… — am izbucnit în plâns.

— Vin imediat! — a spus ea și a închis.

Radu s-a ridicat brusc și a început să se plimbe prin hol. — Dacă nu ne-am fi certat aseară… Dacă n-ai fi fost atât de obosită… — a început el, dar m-am uitat la el cu ură. — Nu e vina mea! Nici a ta! — am țipat.

A urmat o tăcere grea. În mintea mea se derulau imagini cu Ana râzând, făcând primii pași, spunând „mama” pentru prima dată. M-am gândit la toate momentele în care am fost prea obosită ca să-i citesc o poveste sau prea nervoasă ca să-i răspund cu blândețe.

Ușa salonului s-a deschis și a intrat un medic tânăr, cu ochii roșii de oboseală. — Ana e stabilizată acum. A avut un episod de apnee severă, dar am reușit să o resuscităm. Va rămâne sub observație câteva zile.

Am simțit cum mi se taie picioarele și m-am prăbușit pe scaun. Radu a început să plângă în hohote, iar eu l-am îmbrățișat pentru prima dată după luni întregi de distanță între noi.

Alina a ajuns la spital la scurt timp după aceea. M-a luat în brațe fără să spună nimic. Mama a venit dimineața devreme, cu ochii umflați de nesomn și cu o pungă de haine pentru Ana. — Trebuie să fii tare, Irina — mi-a spus ea pe un ton aspru. — Copiii simt totul.

— Nu mai pot fi tare tot timpul! — am izbucnit eu. — De ce trebuie mereu să mă prefac că sunt bine? De ce nu pot să fiu slabă măcar o dată?

Mama s-a uitat la mine ca și cum i-aș fi dat o palmă. Pentru prima dată am văzut lacrimi în ochii ei. — Și eu am fost speriată când te-am crescut singură… Dar nu aveam voie să arăt asta.

Am stat împreună pe holul spitalului până dimineața, fiecare pierdut în propriile gânduri. Radu s-a apropiat de mine și mi-a spus încet: — Poate ar trebui să vorbim cu cineva… Un psiholog sau ceva… Să nu mai ținem totul în noi.

L-am privit lung. Poate că avea dreptate. Poate că toată durerea asta pe care o purtam fiecare dintre noi ne-a adus aici: frica mea de a nu fi destul de bună ca mamă, neputința lui Radu de a vorbi despre ce simte, tăcerea mamei mele și rivalitatea mocnită dintre mine și Alina.

În zilele următoare, Ana s-a recuperat încet-încet. În fiecare seară stăteam lângă patul ei și îi promiteam că voi fi acolo orice s-ar întâmpla. Am început să mergem la terapie de familie. La început era greu; fiecare ședință scotea la suprafață resentimente vechi: reproșuri legate de bani, gelozii între surori, frustrări din copilărie.

— Tu mereu ai fost preferata mamei! — i-am aruncat Alinei într-o zi.
— Nu-i adevărat! Tu ai fost cea puternică! Eu eram mereu cea slabă… — mi-a răspuns ea printre lacrimi.

Mama asculta cu capul plecat. La finalul ședinței ne-a spus: — Poate că am greșit multe ca mamă… Dar v-am iubit pe fiecare cum am știut eu mai bine.

Radu a avut curajul să spună ce-l apăsa: — Mi-e frică să nu vă pierd pe amândouă… Și nu știu cum să vă ajut.

Am început să ne privim altfel după acele discuții. Seara ne strângeam toți patru lângă Ana și citeam povești împreună. Nu mai era nevoie să fim perfecți; era suficient să fim acolo unii pentru alții.

Uneori mă trezesc noaptea și mă uit la Ana cum doarme liniștită. Frica nu a dispărut complet, dar acum știu că nu trebuie să o port singură.

Mă întreb uneori: câți dintre noi trăim cu răni nevindecate din trecut? Câți avem curajul să le privim în față și să cerem ajutor? Poate că adevărata putere stă tocmai în vulnerabilitate.