Umbra unei mame: Cum am devenit invizibilă în casa fiului meu din București

— Mamă, ai grijă să nu lași firimituri pe masă, te rog! vocea Ioanei, nora mea, a tăiat liniștea din bucătăria lor modernă, unde abia mă așezasem cu o cană de ceai. Am simțit cum obrajii mi se înroșesc, dar am zâmbit strâmb, încercând să nu par afectată. Rareș, fiul meu, era cu ochii în telefon, nici nu m-a privit. M-am ridicat încet și am început să strâng farfuriile, deși nu era treaba mea.

Când am plecat din Ploiești spre București, aveam inima plină de dor și speranță. Îmi imaginam că vom sta la povești, că voi găti ceva bun pentru ei, că ne vom uita împreună la un film. Dar încă de la intrare am simțit că nu sunt acasă. Rareș m-a întâmpinat cu un zâmbet grăbit și o îmbrățișare rece. Ioana era ocupată cu laptopul și mi-a spus doar „Bună”, fără să ridice privirea.

— Mamă, dacă poți, te rog să nu folosești prosopul ăsta de bucătărie. E doar pentru vase curate, mi-a spus Ioana mai târziu, când încercam să șterg masa. Am simțit un nod în gât. Nu voiam să deranjez, dar orice făceam părea greșit.

Seara, după ce au terminat de mâncat, au lăsat vasele pe masă și s-au retras în sufragerie. Am rămas singură în bucătărie, privind dezordinea. M-am apucat să spăl vasele, să șterg blatul, să pun la loc totul. Mâinile mi se mișcau mecanic, dar în sufletul meu era furtună. Mă întrebam: oare așa arată dragostea când copiii cresc? Oare am greșit undeva?

A doua zi dimineață, Ioana a intrat în bucătărie și a oftat văzând că nu era lapte în frigider.

— Mamă, dacă tot mergi până la magazin, poți lua și niște lapte și pâine? Și poate niște fructe? Rareș nu are timp azi.

Am dat din cap și am ieșit în frigul dimineții. Pe drum, mă gândeam la anii când Rareș era mic și mă striga „mami” cu ochii luminoși. Atunci eram centrul universului lui. Acum eram doar cineva care aduce lapte și face curat.

Când m-am întors, Ioana vorbea la telefon cu mama ei: „Da, mami, e totul bine. Da, a venit și mama lui Rareș… Nu, nu e deranj mare.” Am simțit cum mă strânge inima. Eram „mama lui Rareș”, nu „mama”.

La prânz, am gătit o ciorbă de perișoare, sperând să-i bucur. Când i-am chemat la masă, Rareș a venit cu laptopul după el.

— Mulțumesc, mamă… a zis absent, fără să mă privească.

Ioana a gustat și a spus:

— E cam sărată… Dar merge.

Am zâmbit forțat și am tăcut. În acea clipă am simțit că nu mai contez. Că tot ce fac e invizibil.

Seara, când am vrut să povestesc ceva despre tata lui Rareș – Dumnezeu să-l ierte –, fiul meu m-a întrerupt:

— Mamă, hai să nu vorbim despre trecut acum. Suntem obosiți.

Am mers în camera de oaspeți și am plâns în pernă. M-am întrebat: unde am greșit? Am dat tot ce am avut mai bun pentru el. Am renunțat la visele mele ca să-l cresc. L-am iubit necondiționat. Și acum sunt doar o umbră care face curat prin casă.

A doua zi dimineață mi-am făcut bagajul devreme. Rareș nici nu s-a trezit să mă conducă la gară. Ioana mi-a spus sec:

— Drum bun! Să ne mai dai un semn când ajungi acasă.

În tren spre Ploiești, priveam pe geam și mă întrebam dacă toate mamele ajung să fie invizibile pentru copiii lor când aceștia devin adulți. Oare dragostea noastră devine prea obișnuită ca să mai fie văzută? Sau poate greșim undeva pe drum?

Poate că nu merităm recunoștință pentru ceea ce facem din iubire… Dar oare cât poate duce o inimă de mamă fără un simplu „mulțumesc”? Voi ce credeți? Ați trecut vreodată prin asta?