Dragoste pe nevăzute: Când sora mea a decis să-mi găsească jumătatea

— Nu mai pot, Nicoleta! Nu mai pot să merg la încă o întâlnire aranjată de tine! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce ploaia bătea în geamurile bucătăriei noastre mici din Drumul Taberei.

Nicoleta s-a oprit din amestecat în ceaiul de mentă și m-a privit cu ochii ei mari, verzi, plini de o combinație de compasiune și exasperare.

— Dar, Ilinca, tu chiar vrei să rămâi singură toată viața? Uite ce zice bunica: „Fata fără bărbat e ca pomul fără rod!”

Am oftat adânc. Bunica Barbara era o prezență constantă în viața noastră, chiar dacă locuia la două blocuri distanță. În fiecare duminică venea cu plăcinte calde și cu aceleași întrebări: „Ai găsit pe cineva? Când mă inviți la nuntă?”

Nu era ușor să fii femeie singură la 29 de ani în București. Toată lumea avea impresia că dacă nu ai verighetă pe deget, ceva e în neregulă cu tine. Dar eu nu voiam să mă mărit doar ca să bifez o rubrică în ochii lumii.

Nicoleta însă era opusul meu. Cu trei ani mai mică, mereu radiantă, mereu cu zâmbetul pe buze, intra într-o încăpere și toți bărbații se uitau după ea. Pentru ea, flirtul era un sport național. Pentru mine, era un chin.

— Hai, Ilinca, te rog! Încă o întâlnire! Promit că ăsta e altfel. E avocat, are apartament propriu și nu locuiește cu mama lui!

Am râs amar.

— Și dacă nu simt nimic pentru el? Dacă nu mă atrage? Dacă nu avem despre ce vorbi?

— Dragostea vine după! Măcar încearcă!

Așa am ajuns să mă întâlnesc cu Mihai la o cafenea din Centrul Vechi. Era politicos, vorbea frumos despre jobul lui, dar după o oră simțeam că mă sufoc. Îmi povestea despre procese și clienți dificili, iar eu visam la cineva care să râdă cu mine la un film prost sau să mănânce covrigi calzi pe bancă în parc.

După întâlnire, Nicoleta m-a sunat imediat.

— Ei? Cum a fost?

— Ca la interviu pentru un post care nu mi se potrivește.

— Ești imposibilă! Niciun bărbat nu e destul de bun pentru tine!

— Poate că nu caut „destul de bun”. Poate că vreau pe cineva care să mă facă să simt că trăiesc!

În acea seară, bunica Barbara a venit pe neașteptate. A adus sarmale și a început să povestească despre tinerețea ei.

— Pe vremea mea, fetele nu stăteau așa! La 20 de ani eram deja măritată! Acum… numai pretenții! Să fie frumos, să aibă bani, să fie romantic… Pe vremea mea, dacă era harnic și nu bea prea mult, era destul!

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nicoleta îi dădea dreptate din priviri. Eu însă nu puteam accepta ideea unei vieți trăite din compromisuri.

În următoarele săptămâni, Nicoleta a devenit tot mai insistentă. M-a înscris pe aplicații de dating fără să mă întrebe. Îmi trimitea poze cu băieți necunoscuți și îmi făcea programul fără să țină cont că aveam zile grele la birou.

— Ilinca, trebuie să ieși din zona ta de confort! Nu poți aștepta ca iubirea să-ți bată la ușă!

Într-o vineri seară, după o zi epuizantă la redacția unde lucram ca jurnalist cultural, am cedat și am mers cu ea într-un club din Herăstrău. Muzica era prea tare, fumul prea dens și băieții prea insistenți. Nicoleta dansa cu un tip brunet care îi șoptea ceva la ureche. Eu stăteam la bar și sorbeam dintr-un pahar cu apă minerală.

Un bărbat s-a apropiat de mine.

— Singură?

— Da.

— Nu pari genul care vine des aici.

— Nici nu sunt.

A zâmbit și a plecat. M-am simțit invizibilă. Am ieșit afară și am plâns în ploaie.

Când am ajuns acasă, Nicoleta m-a găsit pe canapea, cu ochii roșii.

— Ilinca… ce-ai pățit?

— Nu mai pot! Nu vreau să fiu proiectul tău! Nu vreau să fiu presată să iubesc pe cineva doar ca să bifăm o nuntă!

A tăcut. Pentru prima dată părea că mă ascultă cu adevărat.

— Îmi pare rău… Am vrut doar să fii fericită.

— Poate fericirea mea nu arată ca a ta sau ca a bunicii. Poate fericirea mea e altfel.

A doua zi dimineață am primit un mesaj de la mama: „Bunica e supărată că nu vrei să te măriți. Zice că nu mai are pentru cine coase rochia de mireasă.”

Am zâmbit trist. M-am gândit cât de mult ne definesc așteptările celorlalți și cât de greu e să le spui „nu”.

Într-o duminică am mers singură în parc. Am stat pe o bancă și am privit copiii jucându-se. Lângă mine s-a așezat o femeie în vârstă care citea o carte. Am schimbat câteva vorbe despre vreme și despre cât de frumos e orașul primăvara. Nu era niciun Mihai perfect sau vreun Făt-Frumos la orizont. Dar pentru prima dată după mult timp m-am simțit liniștită.

Când m-am întors acasă, Nicoleta m-a întâmpinat cu un zâmbet sincer.

— Ilinca… cred că ai dreptate. Poate că fiecare trebuie să-și găsească drumul singur.

Am îmbrățișat-o și am simțit cum presiunea dispare puțin câte puțin.

Acum mă întreb: oare câți dintre noi trăim viețile altora fără să ne dăm seama? Oare când vom avea curajul să alegem pentru noi înșine?