Umbrele din casa noastră: Povestea unei mame care a descoperit adevărul ascuns

— Nu-mi place cum se uită la Mara, Sorin. Are ceva în privire… nu știu, parcă nu-i pasă, i-am spus soțului meu într-o seară, în timp ce Mara dormea liniștită în pătuțul ei alb, cu iepurași brodați pe margine.

— Irina, exagerezi. E greu să găsești pe cineva de încredere. Maria are recomandări bune, a lucrat la familia Popescu trei ani, mi-a răspuns el, încercând să mă liniștească.

Dar eu nu puteam să scap de senzația aceea apăsătoare. De când mă întorsesem la muncă după concediul de maternitate, Mara avea doar cinci luni și fiecare zi fără ea era o luptă cu mine însămi. Maria părea calmă, poate prea calmă. Nu zâmbea niciodată cu adevărat copilului meu. Odată am găsit-o privind absent pe geam, în timp ce Mara plângea în pătuț.

Într-o noapte, după ce Sorin a adormit, am stat pe întuneric și m-am gândit la toate poveștile de groază pe care le citisem pe forumuri. Mamele acelea care regretau că nu și-au ascultat instinctul. M-am ridicat încet din pat și am început să caut pe internet camere ascunse. A doua zi am comandat două: una pentru sufragerie și una pentru camera Marei.

Când au venit pachetele, le-am instalat singură, cu mâinile tremurânde. Nici Sorin nu știa. Mi-era teamă că va spune că am luat-o razna. Dar nu puteam risca nimic când era vorba de copilul meu.

Primele două zile nu s-a întâmplat nimic ieșit din comun. Maria îi dădea lapte Marei, o schimba, îi cânta încet „Nani, nani”. Dar totul părea mecanic, fără suflet. În a treia zi însă, am văzut ceva care mi-a înghețat sângele în vene.

Maria vorbea la telefon, cu spatele la Mara, care plângea din ce în ce mai tare. La un moment dat, bona s-a întors brusc spre pătuț și a ridicat vocea:

— Taci odată! Nu vezi că mă doare capul?

Apoi a trântit biberonul pe masă și a ieșit din cameră lăsând-o pe Mara singură, urlând din toți rărunchii. Am simțit cum mi se taie respirația. Am fugit la birou la șeful meu:

— Trebuie să plec urgent acasă! E o urgență cu copilul!

Am condus ca o nebună prin traficul din București, cu inima bătându-mi în piept ca un ciocan. Când am intrat pe ușă, Maria era în bucătărie, făcându-și un ceai.

— Ce s-a întâmplat? De ce ai venit acasă? m-a întrebat ea mirată.

— Mara unde e?

— Doarme…

Am intrat în camera Marei și am găsit-o roșie la față de plâns. Am luat-o în brațe și am simțit cum tremură toată. M-am întors spre Maria:

— Vreau să pleci acum! Nu mai ai ce căuta aici!

A încercat să se justifice:

— Doamnă Irina, vă rog… e greu cu copiii mici… plâng mult…

— Să nu te mai apropii niciodată de copilul meu!

După ce a plecat, am izbucnit în plâns. Sorin a venit acasă mai devreme și m-a găsit stând pe podea cu Mara în brațe.

— Ce s-a întâmplat?

I-am arătat filmarea. L-am văzut cum se schimbă la față, cum i se strânge maxilarul de furie.

— Cum ai putut să nu-mi spui că ai pus camere?

— Mi-a fost frică să nu crezi că sunt paranoică… Dar uite ce s-ar fi putut întâmpla!

În zilele următoare am început să mă simt vinovată că nu am avut curajul să spun totul dinainte. Mama mea a venit să stea cu noi o perioadă. M-a certat blând:

— Irina, trebuie să ai grijă de tine ca să poți avea grijă de Mara. Nu poți controla totul.

Dar eu nu puteam dormi noaptea. Mă gândeam la toate mamele care nu au posibilitatea să pună camere sau să-și ia concediu când ceva nu e în regulă. La câte copii rămân singuri cu oameni străini doar pentru că părinții trebuie să muncească.

Într-o zi, la locul de joacă din parc, am povestit totul unei alte mame, Roxana. Ea mi-a spus:

— Știi câte dintre noi trăim cu frica asta? Dar dacă nu avem bunici sau bani de creșe private? Ce facem?

Am început să vorbim despre cât de greu e să găsești oameni de încredere și cât de puțin sprijin avem ca părinți tineri în România. Despre cât de mult ne judecăm între noi și cât de puțin ne ajutăm.

Seara, când Mara adoarme liniștită lângă mine, mă uit la ea și mă întreb: Oare cât curaj trebuie să ai ca părinte ca să-ți asculți instinctul? Și câți dintre noi reușesc să-și protejeze copiii într-o lume atât de nesigură?