Între două lumi: Povestea unei soacre neînțelese

— Nu cred că e momentul potrivit, mamă, mi-a spus Vlad, fiul meu, cu voce joasă, evitându-mi privirea. Stăteam în bucătăria lor, cu mâinile strânse în poală, simțind cum pereții aceia noi și reci mă apasă. Irina, nora mea, tăcea, dar tăcerea ei era mai grea decât orice cuvânt. Fetițele lor, Ana și Maria, se jucau în camera alăturată, râsetele lor pătrunzând ca niște raze de lumină într-o încăpere plină de nori.

Mi-am dorit mereu să fiu aproape de familia fiului meu. Când Vlad s-a căsătorit cu Irina, am sperat că voi avea o fiică pe care nu am avut-o niciodată. Dar încă de la început am simțit că nu sunt dorită. Irina era politicoasă, dar rece. Orice încercare de a o ajuta era întâmpinată cu un zâmbet forțat și un refuz elegant: „Mulțumesc, dar mă descurc.”

La început am pus totul pe seama emoțiilor de început, a dorinței lor de intimitate. Dar anii au trecut și nimic nu s-a schimbat. De fiecare dată când veneam în vizită, simțeam că deranjez. Nu eram invitată la aniversări sau la sărbători decât dacă insistam. Când s-au născut fetițele, am sperat că lucrurile se vor schimba. Am adus haine, jucării, am încercat să ajut cu ce puteam. Dar Irina îmi răspundea mereu la fel: „Nu e nevoie, mama lui Vlad.” Niciodată „mamă”, niciodată „mamaie”.

Într-o zi, după ce am plecat de la ei cu inima grea, l-am sunat pe Vlad:
— Vlad, ce se întâmplă? De ce mă ține Irina la distanță?
El a oftat greu:
— Mamă, nu e nimic personal. Irina a crescut altfel… Nu-i place să depindă de alții.

Am încercat să accept explicația asta. Dar adevărul e că mă durea. Mă simțeam ca o străină în propria familie. Prietenele mele povesteau cum își cresc nepoții împreună cu nurorile lor, cum gătesc împreună sarmale sau merg la piață. Eu eram invitată doar când aveau nevoie de cineva să stea cu fetițele dacă nu găseau pe altcineva.

Anii au trecut. Am început să mă retrag și eu. Nu voiam să fiu povara nimănui. M-am obișnuit cu singurătatea și cu rolul meu marginal. Îmi vedeam nepoatele rar, la câte o ocazie specială. Le iubeam nespus, dar nu știam aproape nimic despre ele.

Totul s-a schimbat într-o zi de toamnă târzie. Vlad m-a sunat panicat:
— Mamă, poți veni până la noi? Irina a avut un accident ușor cu mașina și trebuie să stea acasă o perioadă. Eu sunt prins la serviciu…

Am ajuns într-o oră. Irina stătea pe canapea, piciorul bandajat, fața palidă. Fetițele se uitau la mine cu ochi mari.
— Mulțumesc că ai venit… a spus Irina încet.
Am simțit pentru prima dată o fisură în zidul dintre noi.

Zilele următoare am stat cu ele cât timp Vlad era plecat. Am gătit pentru fete, le-am ajutat la teme, le-am citit povești seara. Ana m-a întrebat într-o seară:
— Mamaie, tu de ce nu vii mai des?
M-am uitat la ea și mi-au dat lacrimile.
— Pentru că uneori oamenii mari nu știu cum să fie aproape unii de alții…

Irina mă privea altfel acum. Într-o seară, după ce fetele au adormit, mi-a spus:
— Știu că te-am ținut la distanță… Mi-a fost greu să accept ajutorul altcuiva. Mama mea a fost mereu rece cu mine și cred că am ajuns să cred că așa trebuie să fie relațiile între femei în familie.

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet.
— Și eu mi-am dorit o fiică… Am vrut să fim aproape.
Irina a lăcrimat.
— Poate nu e prea târziu…

De atunci lucrurile s-au schimbat încet-încet. Am început să petrecem mai mult timp împreună. Am gătit împreună pentru prima dată cozonaci de Crăciun. Fetele au venit la mine în vacanță și am mers împreună la teatru de păpuși.

Dar rănile trecutului nu dispar peste noapte. Uneori încă simt o răceală între noi, o teamă că orice gest ar putea fi interpretat greșit. Prietenele mele spun că ar trebui să uit tot ce a fost și să mă bucur de prezent. Dar uneori mă întreb: dacă nu ar fi fost accidentul Irinei, oare m-ar fi chemat vreodată aproape? Sau aș fi rămas mereu o străină?

Poate că relațiile de familie sunt ca niște oglinzi sparte: poți lipi cioburile la loc, dar crăpăturile rămân vizibile mult timp după ce rana s-a vindecat.

Mă uit la Ana și Maria cum se joacă în curte și mă întreb: Oare pot deveni vreodată mamaie adevărată pentru ele? Sau trecutul va sta mereu între noi? Ce credeți voi — merită să lupți pentru apropiere chiar și după ani de răceală?