Între Datorie și Dreptate: Povestea Moștenirii Pierdute

— Nu mai avem nimic aici, Maria! Ai înțeles? Nimic! — vocea mamei răsuna în bucătăria mică, printre farfuriile vechi și mirosul de cafea arsă. Mă uitam la ea, cu ochii umezi, încercând să pricep cum, într-o singură zi, lumea mea s-a prăbușit.

Totul a început după moartea bunicilor. Casa din satul Văleni era tot ce aveam. Acolo am crescut, acolo am învățat să iubesc mirosul de iarbă proaspăt cosită și să ascult poveștile la gura sobei. Dar, la citirea testamentului, am aflat că mama renunțase la partea ei de moștenire în favoarea surorii ei, mătușa Lenuța. Fără să mă întrebe, fără să-mi spună nimic. M-am simțit trădată.

— De ce ai făcut asta? am întrebat-o într-o seară, când liniștea casei era spartă doar de ticăitul ceasului vechi.

Mama a oftat adânc, evitându-mi privirea.

— Lenuța are nevoie mai mare… Știi că e bolnavă și singură. Eu am serviciu la oraș, tu ești mare acum. Ne vom descurca.

Dar nu era vorba doar de descurcat. Era vorba de dreptate. De rădăcini. De amintiri. De locul meu în lume.

În zilele următoare, mătușa Lenuța s-a mutat în casă. Eu și mama am rămas într-un apartament mic din Ploiești, cu chirie. Fiecare colț al camerei îmi amintea de ce pierdusem. Mama încerca să fie puternică, dar o vedeam cum plânge noaptea, crezând că nu o aud.

— Maria, trebuie să înțelegi… Familia e mai importantă decât orice casă, mi-a spus într-o dimineață, când mă pregăteam să plec la facultate.

— Dar eu unde mai sunt acasă? am întrebat-o cu voce stinsă.

A tăcut. Nu avea răspuns.

La facultate nu reușeam să mă concentrez. Colegii vorbeau despre vacanțe la bunici, despre casele lor din provincie. Eu simțeam un gol imens. Prietena mea cea mai bună, Irina, m-a întrebat într-o zi:

— De ce nu lupți? Poate ai dreptul tău la moștenire.

Am zâmbit amar.

— Să mă judec cu mama? Cu mătușa bolnavă? Nu pot…

Dar gândul nu-mi dădea pace. Seara, când ajungeam acasă, o vedeam pe mama tot mai obosită. Lucra două schimburi ca infirmieră. Eu făceam meditații ca să ne putem plăti chiria. Într-o zi, am găsit-o pe mama leșinată în baie. Am dus-o la spital; medicii au spus că e epuizată.

În acea noapte, stând pe un scaun de plastic lângă patul ei de spital, am simțit furia crescând în mine. Nu era corect! Mama muncea până la epuizare, iar mătușa Lenuța trăia liniștită în casa noastră.

Când mama s-a întors acasă, am încercat din nou să discutăm.

— Mamă, nu putem continua așa. Poate ar trebui să vorbim cu mătușa Lenuța… Să găsim o soluție.

Mama a izbucnit în lacrimi.

— Nu vreau scandal în familie! Am făcut ce am crezut că e bine…

Am simțit că mă sufoc. Am ieșit pe balcon și am privit orașul luminat. Mi-am sunat fratele mai mare, Radu, care lucra în Germania.

— Radu, tu știi ce a făcut mama? am întrebat printre suspine.

A tăcut o clipă.

— Știu… Dar nu pot face nimic de acolo. Tu ești acolo, Maria. Fii tare pentru amândoi.

M-am simțit și mai singură.

Zilele au trecut greu. Mama s-a întors la muncă prea devreme. Eu am început să evit discuțiile despre familie cu prietenii. Într-o zi, am primit un mesaj de la mătușa Lenuța:

„Maria, vino să vezi casa când ai timp. Mi-e dor de tine.”

Am ezitat mult, dar într-un weekend am mers la Văleni. Casa era neschimbată — doar că nu mai era a mea. Mătușa m-a întâmpinat cu brațele deschise.

— Draga mea, știu că e greu… Dar eu nu pot trăi singură aici. Dacă vrei, poți veni oricând să stai cu mine.

Am simțit un nod în gât.

— Mulțumesc… Dar nu e la fel.

Am plecat devreme înapoi la Ploiești. Pe drum m-am gândit la tot ce pierdusem: casa, liniștea, sentimentul de apartenență. Dar cel mai mult mă durea că mama alesese pentru mine fără să mă întrebe.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu mama despre bani și viitorul nostru, am izbucnit:

— Tu ai ales pentru mine! Ai renunțat la tot fără să te gândești la mine!

Mama a început să plângă în hohote.

— Am vrut doar să fac bine… N-am știut cum altfel…

Am îmbrățișat-o strâns și am plâns împreună mult timp.

Acum stau și mă întreb: Oare sacrificiul pentru familie trebuie să fie mereu atât de dureros? Unde se termină datoria și unde începe dreptatea? Voi ce ați fi făcut în locul meu?