Umbra așteptărilor: Povestea unei mame între vină și neputință

— Nu înțelegi, mamă! Nu mă ajuți cu nimic! Niciodată nu poți să fii ca mama lui Vlad!
Cuvintele Lanei au căzut peste mine ca o ploaie rece, într-o după-amiază de aprilie când soarele părea să râdă de tristețea mea. Stăteam la masa din bucătăria mică, cu fața de masă veche, brodată de mâinile mele în tinerețe, și mă uitam la fiica mea, care își frământa nervos mâinile.

— Lana, știi că nu pot… pensia mea abia îmi ajunge pentru medicamente și facturi. Dacă aș putea, ți-aș da totul, șoptesc eu, încercând să-mi ascund tremurul vocii.

Ea oftează teatral și își dă ochii peste cap. — Nu e vorba doar de bani, mamă! Dar uite la soacra mea: ne-a dat bani pentru avansul la apartament, ne aduce mâncare gătită în fiecare weekend, are grijă de copii când avem nevoie. Tu… tu nici măcar nu poți veni să stai cu Andrei când e bolnav!

Mă simt ca o umbră pe care nimeni n-o mai vede. Mă gândesc la anii în care am crescut-o singură, după ce tatăl ei, Ion, s-a stins pe neașteptate. Aveam 42 de ani când am născut-o pe Lana, după ani de încercări și rugăciuni. Am muncit ca vânzătoare la alimentara din cartier până mi-au cedat genunchii. Am renunțat la haine noi, la vacanțe, la orice vis personal, doar ca ea să aibă tot ce-i trebuie.

— Lana, nu pot să merg pe jos până la voi… Știi că doctorul mi-a interzis să urc scări. Și taxiul costă…

— Mereu ai scuze! Dacă ai fi vrut cu adevărat…

Nu mai aud restul. Mă uit la mâinile mele zbârcite și-mi amintesc cum îi țineam capul când avea febră sau cum îi coseam rochițe pentru serbări. Oare toate astea nu mai contează?

După ce pleacă trântind ușa, rămân singură cu gândurile mele. Îmi vine să plâng, dar lacrimile nu mai vin ușor la bătrânețe. Mă ridic cu greu și mă uit prin geam la copiii care se joacă în fața blocului. Mamele lor stau pe bănci și râd. Oare și ele vor ajunge să fie judecate de copiii lor?

A doua zi primesc un telefon de la Vlad. — Bună ziua, doamnă Maria. Lana e supărată… Poate încercați să o înțelegeți. Știți cum e cu presiunea asta… toți prietenii noștri au părinți care îi ajută.

Înghit în sec. — Vlad, eu chiar nu pot mai mult…

— Știu, dar Lana simte că nu are pe cine să se bazeze.

Închid telefonul și mă simt ca un copil certat. Oare chiar nu valorez nimic dacă nu pot oferi bani sau timp? În seara aceea mă uit la pozele vechi: Lana la grădiniță, Lana la liceu cu coroniță pe cap, Lana la nuntă. În toate zâmbește larg. Unde s-a dus fetița mea?

Peste câteva zile primesc un mesaj scurt: „Andrei are febră mare. Poți veni?”

Îmi iau bastonul și ies din casă fără să mă gândesc prea mult. Cobor scările încet, fiecare treaptă e o luptă cu durerea. Ajung la ei după aproape o oră. Lana mă privește surprinsă.

— Mamă… ai venit?

— Da, Lana. Pentru tine vin oriunde.

Andrei stă întins pe canapea, obrajii lui arși de febră. Îi pun o compresă rece pe frunte și îi spun povești despre copilăria mamei lui. Lana mă privește din prag.

— Îmi pare rău că am țipat la tine… Dar uneori simt că nu am pe nimeni.

O privesc în ochi: — Eu sunt aici, chiar dacă nu pot să-ți dau bani sau să-ți gătesc sarmale ca mama lui Vlad. Dar te iubesc mai mult decât orice pe lume.

Lacrimi îi curg pe obraji. — Știu… Dar mi-e greu să văd cum alții au totul mai ușor.

— Fiecare are povestea lui, Lana. Eu am avut-o pe a mea: am crescut singură, fără ajutor, fără răsfăț. Poate că nu știu să cer sau să primesc…

În zilele următoare mă gândesc mult la discuția noastră. Oare generația Lanei chiar crede că dragostea se măsoară în bani și ajutor practic? Sau poate e doar presiunea societății care ne împinge să ne comparăm mereu cu alții?

La următoarea vizită a Lanei, aduce o pungă cu fructe și-mi spune: — Am vorbit cu Vlad… Ne-am dat seama că poate am fost nedrepți cu tine.

O strâng în brațe și simt că povara de pe suflet mi se ușurează puțin.

Dar întrebarea rămâne: Oare cât valorează dragostea unei mame atunci când nu poate oferi decât prezență și amintiri? Și câte mame trăiesc astăzi aceeași durere tăcută ca mine?