Între iubire și resentiment: Furtuna din familia mea politică

— Nu ești bună de nimic! Nici măcar sarmalele nu știi să le faci ca lumea! vocea soacrei mele, doamna Mariana, a răsunat ca un trăsnet în sufrageria plină de rude. M-am oprit cu lingura în aer, simțind cum obrajii mi se înroșesc de rușine. Vlad, soțul meu, a evitat privirea mea, prefăcându-se preocupat de telefon. Toți ceilalți — unchi, mătuși, verișori — au tăcut brusc, ca la teatru, așteptând următorul act.

Nu era prima dată când Mariana mă umilea, dar niciodată nu o făcuse atât de public. Crescusem la Bacău, într-o familie mică, dar caldă. Mama îmi spunea mereu: „Respectul se câștigă cu blândețe, nu cu țipete.” Dar aici, la București, în casa soacrei mele, regulile erau altele. De când m-am măritat cu Vlad, am simțit că trebuie să demonstrez mereu ceva — că sunt destul de bună pentru el, pentru familia lui, pentru standardele lor.

— Lasă, mamă, poate data viitoare îi iese mai bine, a încercat să intervină cumnata mea, Irina, dar Mariana a ridicat din sprâncene și a continuat:

— Nu vreau să-mi stric stomacul cu prostii! Dacă nu știe să gătească românește, ce caută la masa noastră?

Am simțit cum lacrimile îmi ard ochii. M-am ridicat încet de la masă și am ieșit pe balcon. Aerul rece de februarie m-a izbit în față, dar nu m-a trezit din coșmar. În minte mi se derulau toate momentele în care am încercat să-i fac pe plac Marianei: când i-am adus flori de ziua ei și le-a aruncat pe geam pentru că „nu suportă trandafirii”, când am spălat geamurile până la epuizare înainte de Paște și tot a găsit praf pe tocuri.

Vlad a venit după mine abia după zece minute. S-a uitat la mine cu ochii lui albaștri, obosiți.

— Nu trebuia să pleci așa… Acum toată lumea vorbește.

— Vlad, tu ai auzit ce mi-a spus? Ai de gând vreodată să mă aperi?

A oftat și s-a uitat în jos.

— E mama… Știi cum e ea. Nu te lua după fiecare vorbă.

— Dar nu e normal! Nu pot să trăiesc așa!

A tăcut. Am simțit că mă sufoc între pereții acelei case care nu era niciodată „acasă” pentru mine.

În acea seară am dormit pe canapea. Vlad a venit târziu și s-a băgat lângă mine fără să spună nimic. Am stat cu spatele unul la altul până dimineața.

Zilele au trecut greu. La serviciu nu mă puteam concentra. Colega mea, Mihaela, m-a întrebat într-o pauză:

— Ce ai pățit? Pari abătută.

Am ezitat. Mi-era rușine să spun că nu mă pot integra în familia soțului meu.

— Nimic… doar oboseală.

Dar adevărul era că mă simțeam tot mai mică, tot mai invizibilă. Într-o seară, după ce Vlad a venit acasă târziu iar și nici nu s-a uitat la mine, am izbucnit:

— Vlad, eu nu mai pot! Simt că mă pierd pe mine. De ce nu mă aperi niciodată? De ce trebuie să fiu mereu eu cea care cedează?

S-a uitat la mine lung.

— Nu vreau scandaluri… E mai ușor să taci uneori.

— Dar eu nu mai pot tăcea! Dacă tu nu mă susții, cine sunt eu aici?

A ridicat din umeri și a ieșit din cameră. Am plâns toată noaptea.

A doua zi am sunat-o pe mama.

— Mamă… cred că am greșit. Nu știu dacă pot să trăiesc așa.

Vocea ei caldă m-a liniștit puțin.

— Draga mea, nimeni nu merită să-ți pierzi sufletul pentru el. Dacă Vlad te iubește cu adevărat, va lupta pentru tine. Dacă nu… trebuie să te gândești la tine.

Cuvintele ei mi-au rămas în minte zile întregi. Am început să evit vizitele la Mariana. Vlad s-a supărat:

— Ce ai cu mama? De ce nu mai vrei să mergem?

— Pentru că nu mă vrea acolo! Pentru că mă face să mă simt ca o slugă!

A urmat o ceartă lungă. Am urlat amândoi până am rămas fără glas. În acea noapte am dormit separat.

La câteva zile după scandal, Mariana m-a sunat:

— Să știi că Vlad e supărat din cauza ta! Îl schimbi, îl îndepărtezi de familie! Nu ești femeie dacă nu știi să ții o casă!

Am închis telefonul tremurând. M-am uitat în oglindă și nu m-am mai recunoscut: ochii umflați de plâns, obrajii palizi. Unde dispăruse fata veselă care visa la o familie unită?

Într-o duminică dimineață am decis să plec la mama pentru câteva zile. I-am lăsat lui Vlad un bilet: „Am nevoie de timp să-mi adun gândurile.”

La Bacău m-am simțit din nou eu însămi. Mama m-a ținut în brațe ca atunci când eram copil. Am plâns împreună și am vorbit ore întregi despre viață, despre compromisuri și despre curaj.

După o săptămână Vlad a venit după mine.

— Îmi pare rău… N-am știut cât te doare totul. Dar nu pot să-mi las mama singură…

L-am privit cu tristețe.

— Și eu? Pe mine cine mă are?

A tăcut din nou. Am realizat atunci că uneori dragostea nu e suficientă dacă nu există respect și susținere reciprocă.

M-am întors la București doar ca să-mi iau lucrurile. Vlad a încercat să mă oprească, dar eram hotărâtă: nu mai voiam să fiu umbra nimănui.

Acum locuiesc singură într-o garsonieră micuță. Încerc să-mi reconstruiesc viața pas cu pas. Uneori încă mă întreb dacă am făcut bine sau dacă ar fi trebuit să lupt mai mult pentru mariajul meu. Dar apoi îmi amintesc cât de mult m-am pierdut încercând să fiu acceptată de cineva care nu voia să mă accepte niciodată.

Oare câte femei trăiesc aceeași poveste ca a mea? Câte dintre noi ne sacrificăm liniștea doar ca să fim „pe plac” unei familii care nu ne vrea? Voi ce ați fi făcut în locul meu?