Între iertare și uitare: Povestea mea cu mama care m-a abandonat

— Nu vreau să te mai văd niciodată! am urlat, cu pumnii strânși, în pragul ușii bunicii, în acea zi de toamnă când mama a plecat fără să se uite înapoi. Aveam unsprezece ani și lumea mea s-a prăbușit atunci, printre valizele ei și privirea rece a lui Viorel, bărbatul pe care îl alesese în locul meu.

Îmi amintesc perfect mirosul de ciorbă de la bucătăria bunicii, amestecat cu parfumul dulceag al mamei. „E mai bine așa, Ilinca”, mi-a spus ea, evitându-mi ochii. „Viorel nu e pregătit să fie tată. O să-ți fie bine aici.”

Bunica a încercat să mă strângă la piept, dar eu am fugit în camera mea, unde am plâns până am adormit. Din ziua aceea, mama a devenit o umbră. O vedeam rar, la câte o aniversare sau sărbătoare, dar mereu grăbită, mereu cu ochii pe ceas. Niciodată nu a stat destul cât să-mi spună că-i pare rău.

Anii au trecut greu. La școală eram fata „lăsată de mamă”, iar copiii nu iartă ușor. „Ce-ai făcut de te-a lăsat?” mă întrebau uneori, iar eu mă simțeam vinovată fără să știu de ce. Bunica m-a crescut cu dragoste, dar rana rămânea acolo, deschisă.

Când am intrat la facultate la București, am simțit pentru prima dată că pot respira liber. Am muncit din greu, am avut două joburi ca să mă întrețin și mi-am promis că nu voi depinde niciodată de nimeni. Am evitat relațiile serioase — cum să ai încredere că cineva nu te va abandona?

Într-o seară ploioasă de noiembrie, după aproape cincisprezece ani de tăcere și distanță, am auzit soneria apartamentului meu. Deschid ușa și o văd pe mama: udă leoarcă, cu o geantă veche în mână și ochii roșii de plâns.

— Ilinca… n-am unde să mă duc. Viorel m-a dat afară. N-am pe nimeni altcineva.

Am rămas blocată. În fața mea nu era femeia puternică pe care o țineam minte, ci o străină speriată și obosită. Am simțit furia clocotind în mine.

— Și eu ce sunt pentru tine? Un adăpost de rezervă? Ai uitat cum m-ai lăsat?

A izbucnit în plâns. — Știu că am greșit… Dar eram tânără și speriată. Viorel… el nu te-a vrut niciodată. Am ales prost. Dar tu ești fata mea…

Am lăsat-o să intre din milă — sau poate dintr-o curiozitate dureroasă: voiam să văd dacă regretul ei era real sau doar disperare. Zilele care au urmat au fost un coșmar tăcut. Mama încerca să mă ajute prin casă, gătea ciorbe ca pe vremuri, dar între noi era un zid gros de resentimente.

Într-o seară, după ce am găsit-o plângând pe balcon, am izbucnit:

— De ce nu m-ai ales pe mine? Cum ai putut să mă lași?

A stat mult timp fără să răspundă. — Pentru că eram slabă. Pentru că mi-a fost frică să fiu singură. Am crezut că dacă-l pierd pe Viorel, pierd totul. Dar adevărul e că te-am pierdut pe tine… și asta doare cel mai tare.

Am simțit pentru prima dată că vorbește sincer. Dar durerea nu dispăruse. În fiecare gest al ei vedeam fetița care aștepta zadarnic să-i sune mama de ziua ei.

Bunica a venit într-o zi să ne vadă și a găsit-o pe mama făcând ordine prin sertarele mele.

— Nu te-ai schimbat deloc, Maria! Mereu bagi nasul unde nu-ți fierbe oala! a izbucnit bunica.

Mama s-a retras rușinată în bucătărie. Eu am rămas cu bunica în sufragerie.

— Ilinca, iart-o dacă poți… Nu pentru ea, ci pentru tine. Sufletul tău are nevoie de pace.

Dar cum să ierți când rana e încă vie? Cum să uiți nopțile în care ai plâns singură?

Într-o duminică dimineață, mama mi-a lăsat o scrisoare pe masă:

„Dragă Ilinca,
Știu că nu merit iertarea ta. Dar vreau să știi că te iubesc și că regret fiecare clipă pierdută fără tine. Dacă vrei să mă alungi, voi pleca fără să mă uit înapoi. Dar dacă mă lași să rămân, promit să fiu mama de care ai avut nevoie mereu.”

Am citit scrisoarea de zeci de ori. În acea zi am realizat că nu pot schimba trecutul, dar pot decide ce fac cu viitorul meu.

Am intrat în bucătărie și am găsit-o privind pe geam.

— Poți rămâne… Dar va dura până te pot ierta cu adevărat.

A venit spre mine și m-a îmbrățișat încet, ca și cum s-ar fi temut să nu mă frângă.

Astăzi încă lupt cu mine însămi: uneori simt furie, alteori compasiune. Dar știu că fiecare pas spre iertare e un pas spre vindecare.

Oare chiar putem ierta pe cei care ne-au rănit cel mai tare? Sau unele răni rămân deschise pentru totdeauna? Voi ce ați face în locul meu?