Între două lumi: Povestea unei mame vitrege în România de azi

— Nu-i corect, mama nu făcea niciodată așa! vocea Irinei răsună tăios prin bucătărie, în timp ce eu încercam să pun masa pentru cină. Mâinile îmi tremurau ușor, dar m-am forțat să zâmbesc.

— Irina, aici avem alte reguli, am spus încet, evitând privirea ei. Dar știam că nu era vorba despre reguli. Era despre mine. Despre faptul că nu eram mama ei, ci doar soția tatălui ei.

Vlad intră în cameră, obosit după o zi lungă la serviciu. Îmi aruncă o privire scurtă, apoi se apleacă spre copii.

— Ce s-a întâmplat?

— Nimic, doar că nu vreau să mănânc supă! răspunse Mihai, fratele mai mic al Irinei, cu o grimasă.

M-am simțit invizibilă. De când Vlad îi adusese pe copii să locuiască cu noi, apartamentul nostru mic din Drumul Taberei devenise un câmp de bătălie între trecut și prezent. Fiecare colț părea să păstreze amintiri ale unei alte femei, ale unei alte familii. Iar eu eram mereu cea care trebuia să se adapteze.

Noaptea, când toți dormeau, mă strecuram în baie și plângeam în surdină. Îmi aminteam cum Vlad îmi promisese că vom construi ceva nou împreună. Dar nimeni nu mi-a spus cât de greu va fi să fii mamă vitregă în România, unde lumea încă te privește cu suspiciune, unde copiii te privesc ca pe un intrus și unde rudele lui încă îi spun fostei soții „fata noastră”.

Într-o seară, după ce copiii s-au culcat, am încercat să vorbesc cu Vlad.

— Simt că nu am loc aici… Că nu sunt niciodată destul pentru ei sau pentru tine.

El a oftat adânc.

— E greu și pentru mine. Sunt copiii mei. Nu pot să-i las pe dinafară.

— Știu… Dar eu? Unde sunt eu în toată povestea asta?

A tăcut. Tăcerea lui era mai dureroasă decât orice ceartă. M-am ridicat și am ieșit pe balcon, privind luminile orașului. M-am întrebat dacă nu cumva greșisem acceptând această viață.

A doua zi dimineață, Irina a venit la mine cu caietul de teme.

— Poți să mă ajuți la matematică?

Am simțit o undă de speranță. Poate că nu era totul pierdut. Am petrecut o oră împreună, iar la final mi-a zâmbit timid.

— Mulțumesc… mamă… — a șoptit ea aproape imperceptibil.

Inima mi s-a strâns. Era prima dată când îmi spunea așa. Dar bucuria a fost umbrită de un mesaj pe telefon: „Sper că ai grijă de copiii mei”, scris de fosta soție a lui Vlad. M-am simțit din nou evaluată, judecată, ca și cum orice pas greșit ar fi fost folosit împotriva mea.

În weekend, am mers la părinții lui Vlad la țară. Acolo, totul era și mai complicat. Mama lui Vlad m-a întâmpinat cu un zâmbet forțat.

— Ce faci, Nicoleta? Copiii sunt bine? Săracii, le e greu fără mama lor…

Am simțit cum mă sufoc. Toată lumea vorbea despre „mama lor”, dar nimeni nu vorbea despre mine. Despre cât încercam eu să le fiu aproape, să le gătesc ce le place, să le ascult poveștile despre școală sau să le alin dorul de casă.

Seara, la masă, discuțiile au degenerat rapid.

— Vlad, tu chiar crezi că Nicoleta poate să fie ca mama lor? — a întrebat tatăl lui direct.

Vlad a dat din umeri.

— Nu vreau să fie ca ea. Vreau să fie ea însăși.

Am simțit pentru prima dată că mă apără. Dar privirile celor din jur erau pline de îndoială.

Când ne-am întors acasă, am găsit un bilet pe ușă: „Nu uitați că familia adevărată nu se uită niciodată.” Nu știam cine îl lăsase — poate fosta soție, poate cineva din familie. Dar mesajul era clar: eu eram outsider-ul.

Într-o seară ploioasă, după o ceartă aprinsă cu Vlad despre cine ar trebui să meargă la ședința cu părinții la școală, am cedat nervos.

— De ce trebuie mereu să demonstrez ceva? De ce nu pot fi pur și simplu acceptată?

El m-a privit lung.

— Pentru că nici tu nu te accepți pe tine aici…

Am izbucnit în lacrimi. Poate avea dreptate. Poate că lupta cea mai grea era cu mine însămi — cu nesiguranțele mele, cu frica de a nu fi niciodată suficient de bună pentru familia asta complicată.

Au trecut luni de zile până când am început să simt că fac parte din ceva real. Irina mi-a adus o felicitare făcută de ea: „Pentru cea mai bună mamă vitregă.” Am plâns atunci ca niciodată până atunci — de ușurare, de recunoștință și de durere pentru tot ce pierdusem ca să ajung aici.

Dar rana rămâne: oricât m-aș strădui, mereu va exista o parte din ei care aparține altcuiva. Și poate că asta e prețul iubirii într-o familie recompusă: să accepți că uneori dragostea ta va fi mereu pe locul doi.

Mă întreb adesea: oare câți dintre noi trăim vieți paralele sub același acoperiș? Și cât curaj ne trebuie ca să ne găsim locul într-o poveste care nu a început cu noi?