Când lumea se oprește: Povestea unei mame care și-a pierdut fiul într-o noapte ploioasă

— Nu te grăbi, mamă, nu merită să te stresezi pentru nimic! îmi spunea Vlad mereu, cu zâmbetul lui larg, când mă vedea alergând prin casă, încercând să fac totul perfect. Dar în seara aceea, cu ploaia bătând în geamuri și cu oboseala apăsându-mi umerii după o tură de noapte la spital, nu aveam timp să mă gândesc la nimic altceva decât la patul cald care mă aștepta acasă.

Am trecut pe lângă barajul poliției fără să încetinesc prea mult. Erau girofare, era agitație, dar nu era ceva neobișnuit pe drumul dintre Ploiești și satul nostru, mai ales într-o seară de vineri. Am simțit un fior rece, dar mi-am spus că e doar oboseala. Nici prin gând nu mi-a trecut că acolo, sub pătura udă de ploaie, zăcea Vlad. Fiul meu. Singurul meu copil.

Când am ajuns acasă, am găsit-o pe mama stând pe scaun, cu mâinile strânse în poală. Ochii ei roșii m-au făcut să mă opresc în prag.
— Ce s-a întâmplat? am întrebat, dar vocea mi-a tremurat.
Ea a ridicat privirea spre mine și a început să plângă. Nu am înțeles nimic din primele cuvinte. Doar când am auzit „Vlad… accident…”, am simțit cum pământul mi se rupe sub picioare.

Am alergat înapoi spre locul accidentului, urlând la polițiști să mă lase să trec. Un tânăr agent, cu ochii triști, m-a prins de umeri:
— Doamnă, vă rog… nu puteți intra…
— E băiatul meu! E băiatul meu! am urlat, dar nimeni nu părea să mă audă.

Apoi am văzut pantofii lui Vlad. Pantofii aceia negri pe care i-am cumpărat împreună pentru banchet. Erau uzi și murdari de noroi. Am căzut în genunchi și am început să plâng, cu lacrimi care nu se mai opreau.

Au urmat zilele acelea lungi și goale, când casa era plină de oameni dar sufletul meu era pustiu. Toți veneau cu vorbe de alinare:
— E tânăr, Dumnezeu l-a vrut lângă el…
— Trebuie să fii puternică pentru ceilalți…
Dar eu nu voiam să fiu puternică. Voiau doar să plece toți și să mă lase singură cu durerea mea.

Tatăl lui Vlad, Sorin, a venit abia după două zile. Ne despărțisem de ani buni, iar el nu știa cum să reacționeze. S-a așezat la masa din bucătărie și a privit în gol.
— Dacă nu l-aș fi lăsat să iasă… dacă i-aș fi spus să stea acasă…
L-am privit cu ură pentru o clipă. Cum își permitea să vorbească despre „dacă”? Unde era când Vlad avea nevoie de el?

Noaptea, mă trezeam din somn cu senzația că Vlad e în camera alăturată. Îi auzeam pașii, râsul lui… Dar era doar vântul care bătea în geamuri sau mintea mea care refuza să accepte adevărul.

Într-o zi, am găsit telefonul lui Vlad pe birou. Era plin de mesaje netrimise către mine:
„Mamă, ai grijă de tine.”
„Sper că nu muncești prea mult.”
Am plâns ore întregi citind acele cuvinte pe care nu le voi mai auzi niciodată.

Prietenii lui au venit să-mi spună cât de bun era Vlad. Cât de mult îi ajuta pe toți. Dar eu știam și cât de mult suferea uneori. Cât de greu îi era fără tatăl lui aproape. Și cât de mult încercam eu să compensez lipsa aceea.

Într-o seară, am găsit curajul să-i vorbesc mamei mele despre vinovăția care mă apăsa:
— Dacă nu aș fi lucrat atât de mult… dacă aș fi fost acasă…
Ea m-a luat de mână:
— Nu e vina ta, Maria. Viața merge înainte, oricât ar durea.
Dar cum poate merge înainte o viață fără sens?

Au trecut luni. Am încercat să revin la muncă, dar fiecare pacient tânăr îmi amintea de Vlad. Colegii mă priveau cu milă și evitau subiectul. Într-o zi, o pacientă m-a întrebat:
— Aveți copii?
Am simțit un nod în gât și am fugit la baie ca să plâng.

Sorin a început să vină mai des. Încerca să repare ceva ce nu mai putea fi reparat.
— Poate ar trebui să ne mutăm din casa asta… Să o luăm de la capăt…
Dar eu nu voiam să plec. Fiecare colț al casei păstra o amintire cu Vlad: urmele lui pe pereți, mirosul hainelor lui, caietele lui pline de desene.

Într-o noapte, am visat că Vlad mă strigă:
— Mamă! Nu te opri! Trăiește!
M-am trezit plângând și pentru prima dată am simțit că trebuie să fac ceva cu durerea mea.

Am început să merg la grupuri de sprijin pentru părinți care și-au pierdut copiii. Acolo am întâlnit-o pe Ioana, o mamă care își pierduse fetița într-un incendiu. Am vorbit ore întregi despre vinovăție, despre regrete și despre cum fiecare zi e o luptă pentru a găsi un motiv să te ridici din pat.

Acum scriu aceste rânduri cu speranța că cineva va citi și va înțelege: durerea nu dispare niciodată, dar poate fi purtată altfel când o împărtășești cu alții.

Mă întreb adesea: dacă aș fi făcut altfel? Dacă l-aș fi sunat atunci? Dar oare există vreodată răspunsuri pentru astfel de întrebări? Cum putem merge mai departe când lumea noastră s-a oprit?