Promisiuni deșarte: Când bunicii dispar exact când ai nevoie de ei

— Nu te panica, Maria, totul va fi bine! — mi-am spus în gând, în timp ce stăteam pe marginea patului, cu ochii înlăcrimați, legănându-l pe Vlad care plângea neîncetat de două ore. Era a treia noapte la rând când nu dormisem deloc. Soțul meu, Radu, era la fel de epuizat ca mine, dar încerca să-și păstreze calmul.

— Oare unde sunt toți acum? — am șoptit, privind spre telefonul care rămânea mut, fără niciun mesaj nou de la părinții mei sau ai lui Radu. Cu doar câteva luni înainte, când le-am spus că vom avea un copil, amândoi au sărit în sus de bucurie și au promis că ne vor ajuta cu tot ce vom avea nevoie. „Să nu vă faceți griji! O să fim acolo pentru voi, zi și noapte!”, spunea mama mea, cu ochii strălucind de emoție. Soacra mea, doamna Elena, se lăuda la toate rudele că abia așteaptă să-și țină nepotul în brațe și să-l plimbe prin parc.

Dar acum, când Vlad era aici și avea nevoie de dragoste și sprijin, bunicii dispăruseră ca prin farmec. Mama mea îmi trimitea din când în când mesaje seci: „Sper că vă descurcați. Eu sunt foarte ocupată cu serviciul și cu grădina.” Tatăl meu nici măcar nu răspundea la telefon. Soacra mea găsea mereu scuze: „Vai, dragă, mă doare spatele, nu pot veni azi. Poate săptămâna viitoare.” Săptămâna viitoare nu venea niciodată.

Într-o seară, după ce Vlad adormise în sfârșit, m-am prăbușit pe canapea lângă Radu.

— Nu pot să cred că ne-au lăsat baltă tocmai acum… — am izbucnit eu.

— Și eu sunt dezamăgit, Maria. Dar poate au și ei problemele lor… — a încercat el să mă liniștească.

— Problemele lor? Noi suntem aici, cu un copil mic, fără niciun ajutor! Ei au promis! — am ridicat vocea fără să vreau.

Radu a tăcut. Știam că și el simțea același gol în suflet. Ne-am dorit atât de mult acest copil și am crezut că familia va fi acolo pentru noi. Am amânat ani la rând momentul, pentru că voiam să fim stabili financiar, să avem cariere solide. Când am simțit că suntem pregătiți, am făcut pasul cu inima deschisă. Dar nimic nu te pregătește pentru singurătatea care vine odată cu maternitatea atunci când cei dragi aleg să nu-ți fie alături.

A doua zi dimineață am încercat din nou să o sun pe mama.

— Mamă, te rog, poți veni măcar două ore? Nu am mai dormit de trei nopți…

— Maria, știi bine că am mult de lucru la birou și apoi trebuie să merg la piață. Nu pot azi. Poate mâine.

— Dar… Vlad are nevoie de tine. Eu… eu nu mai pot…

— O să te descurci! Toate mamele s-au descurcat. Și eu m-am descurcat cu tine și fratele tău fără ajutor! — mi-a răspuns rece.

Am închis telefonul tremurând. M-am simțit mică și neputincioasă. M-am întrebat dacă nu cumva cer prea mult. Poate așa e normal acum, poate bunicii nu mai vor să fie implicați ca înainte. Dar apoi îmi aminteam promisiunile lor și mă durea și mai tare.

Într-o duminică, după încă o săptămână de oboseală cruntă și frustrări adunate, Radu a decis să mergem la părinții lui fără să-i anunțăm.

— Poate dacă ne văd cât suntem de epuizați, vor înțelege… — mi-a spus el.

Am ajuns la apartamentul lor din Drumul Taberei cu Vlad adormit în brațe. Soacra mea ne-a deschis ușa mirată.

— Vai, dar ce căutați aici? Nu m-ați sunat!

— Am venit pentru că avem nevoie de ajutor… — a spus Radu direct.

— Dragii mei, eu chiar nu pot acum… Am programare la coafor și apoi trebuie să merg la farmacie pentru tratamentul meu…

— Mamă! E nepotul tău! Noi suntem la capătul puterilor! — a izbucnit Radu.

Soacra mea s-a uitat la noi jenată.

— Voi sunteți tineri, vă descurcați! Eu am făcut destule la viața mea…

Am plecat de acolo cu inima frântă. Pe drum spre casă nu am vorbit deloc. În acea seară am plâns amândoi în tăcere.

Zilele au trecut greu. Am început să mă simt izolată. Prietenele mele erau ocupate cu serviciul sau copiii lor. Vecinii erau prea bătrâni sau prea ocupați ca să mă ajute. M-am trezit gândindu-mă la toate acele povești despre „satul care crește un copil” și mi-am dat seama că satul nostru dispăruse demult.

Într-o zi, după o criză de plâns a lui Vlad care părea fără sfârșit, am ieșit pe balcon și am început să urlu în pernă. M-am întrebat dacă nu cumva am greșit undeva. Poate am fost prea independentă înainte? Poate i-am făcut pe părinții noștri să creadă că nu avem nevoie de ei? Sau poate pur și simplu generația lor nu mai vrea să fie bunici implicați?

Radu a venit lângă mine și m-a luat în brațe.

— O să trecem peste asta împreună. Chiar dacă suntem doar noi trei…

Am început să ne organizăm altfel. Am împărțit sarcinile mai clar între noi doi. Am renunțat la perfecționism și am acceptat haosul din casă. Am găsit o vecină pensionară dispusă să stea cu Vlad două ore pe săptămână ca să putem dormi sau face cumpărături. Încet-încet am început să respirăm din nou.

Dar rana rămâne acolo. De fiecare dată când văd pe Facebook poze cu bunici fericiți alături de nepoți sau aud povești despre cât de mult ajută părinții altora, simt un nod în gât.

Poate că familia nu e mereu acolo când ai nevoie de ea. Poate că uneori trebuie să-ți găsești propriul drum chiar dacă doare al naibii de tare.

Mă întreb adesea: oare ce fel de bunică voi fi eu? Oare voi ști să fiu acolo pentru copiii mei atunci când vor avea nevoie? Sau voi găsi și eu scuze?

Voi ce credeți? De ce fug bunicii de responsabilitate tocmai când ar trebui să fie aproape? Cum ar trebui să reacționăm noi, cei rămași singuri?