Poate dragostea să repare ceea ce a fost distrus? Povestea mea despre trădare, iertare și regăsire

— Cum ai putut să-mi faci asta, Radu? am urlat, cu vocea tremurândă și lacrimile șiroindu-mi pe obraji. Era trecut de miezul nopții, iar în bucătăria noastră mică din cartierul Titan, timpul părea să stea pe loc. Radu stătea în fața mea, cu ochii în pământ, incapabil să mă privească. Telefonul lui, încă deschis pe mesajele acelea care mi-au sfâșiat sufletul, zăcea între noi ca o dovadă mută a trădării.

Nu știu exact când am început să bănuiesc că ceva nu e în regulă. Poate când a început să întârzie tot mai des la serviciu, sau când zâmbetul lui nu mai era doar al meu. Dar niciodată nu mi-am imaginat că omul cu care am împărțit douăzeci de ani din viață ar putea să mă rănească atât de tare.

— Nu știu ce să-ți spun, Irina… a șoptit el, încercând să-și găsească cuvintele. A fost o greșeală. Nu înseamnă nimic.

— Pentru tine poate nu înseamnă nimic, dar pentru mine… pentru mine e sfârșitul lumii!

M-am prăbușit pe scaun, simțind cum tot ce am construit împreună se destramă. M-am gândit la copiii noștri, la serile petrecute împreună, la vacanțele la mare și la promisiunile făcute în fața altarului. Cum puteam să le spun lor că tata nu mai e omul pe care îl credeam?

În zilele care au urmat, casa noastră s-a transformat într-un câmp de luptă. Radu încerca să repare ce a stricat: gătea, făcea curățenie, îmi aducea flori. Dar fiecare gest al lui mă rănea și mai tare. Parcă voia să șteargă cu buretele totul, dar eu nu puteam uita imaginea mesajelor acelea: „Mi-a fost dor de tine azi.” „Abia aștept să te văd.”

Mama a venit într-o zi la mine. M-a găsit plângând în dormitor.

— Irina, nu ești prima femeie care trece prin asta. Știu că doare, dar trebuie să te gândești la copii. La familie.

— Și eu? Eu unde sunt în toată povestea asta? Am urlat la ea, simțind că mă sufoc.

— Tu ești mama lor. Și soția lui. Nu te grăbi să iei o decizie la nervi.

Am simțit că mă prăbușesc sub greutatea așteptărilor tuturor. Sora mea, Alina, mi-a spus să-l dau afară din casă. Prietena mea cea mai bună, Simona, mi-a zis că ar trebui să-l iert dacă încă îl iubesc. Dar eu nu știam ce simt. Îl uram și îl iubeam în același timp.

Într-o seară, după ce copiii au adormit, Radu s-a așezat lângă mine pe canapea.

— Irina, nu pot trăi fără tine. Am greșit enorm și sunt dispus să fac orice ca să mă ierți. M-am înscris la terapie. Vreau să lupt pentru noi.

L-am privit lung. Vedeam disperarea în ochii lui, dar și rușinea. Nu era bărbatul sigur pe el pe care îl știam. Era mic și speriat.

— Nu știu dacă pot să te iert vreodată, Radu. Nu știu dacă vreau…

— Te rog… Dă-mi o șansă. Pentru noi. Pentru copii.

Am început terapia de cuplu la insistențele lui. Primele ședințe au fost un coșmar: fiecare întrebare a psihologului era ca un cuțit răsucit în rană.

— Ce simțiți acum? a întrebat doamna psiholog într-o zi.

— Furie. Tristețe. Dezgust… și dor de omul care credeam că e Radu.

El a început să plângă atunci. Prima dată după ani de zile l-am văzut atât de vulnerabil.

— Nu vreau să te pierd, Irina…

Au trecut luni de zile până când am reușit să nu mai plâng în fiecare dimineață. Copiii au simțit tensiunea dintre noi și au început să pună întrebări.

— Mami, tu și tati vă certați? O să divorțați?

M-am uitat la fiica mea cea mică, Maria, și am simțit cum inima mi se rupe din nou.

— Nu știu încă, iubita mea… Dar orice s-ar întâmpla, noi te vom iubi mereu.

Într-o zi am găsit curajul să ies cu Radu la o plimbare prin parc. Am vorbit despre începuturile noastre, despre visele pe care le aveam când eram tineri și despre ce ne-a adus aici.

— De ce ai făcut-o? am întrebat cu voce stinsă.

— Nu știu… M-am simțit invizibil acasă. Am crezut că nu mai contez pentru tine… Dar nu e vina ta. E vina mea că n-am avut curajul să-ți spun ce simt.

Am realizat atunci cât de mult ne-am îndepărtat unul de altul fără să ne dăm seama. Viața ne-a tras în toate direcțiile: serviciu, copii, rate la bancă… Am uitat să fim noi doi.

Nu pot spune că l-am iertat complet nici acum, după aproape un an de la trădare. Dar am ales să încercăm din nou. Să reconstruim pas cu pas ceea ce am pierdut.

Uneori mă întreb dacă fac bine sau doar mă agăț de o iluzie din frică de singurătate sau din dragoste pentru familie. Poate că iertarea nu înseamnă uitare, ci acceptarea faptului că suntem oameni și greșim.

Oare chiar poate dragostea să repare totul? Sau unele răni rămân deschise pentru totdeauna? Voi ce credeți?